Reţetă pentru An Nou

• Se iau 12 luni si se curata foarte bine de amaraciuine, mandrie, ura, invidie si frica
• Se imparte fiecare luna in 30, 31 sau 28 de zile (după caz), astfel ca provizia sa ajunga exact un an
• Fiecare zi se prepara separat: o parte munca si liniste, doua parti veselie si umor
• Se mai adauga: trei lingurite de optimism, o lingurita de toleranta, un strop de bun simt si o picatura de speranta
• Peste tot se toarna apoi dragoste din belsug
• Preparatul gata facut se impodobeste cu un buchet de optimism
• Se serveste zilnic cu bucurie, la o ceasca de ceai sau cafea invioratoare si cu incredere inepuizabila in viaţă

[Sursa: Internet]

Sfârşit de an

Sfârşit de an. Clipe de aducere aminte. Privim în urmă şi judecăm ce am făcut, ce am văzut, ce am primit şi ce am dat. Privim înainte curioşi să aflăm ce descoperim.

Un Mulţumesc pentru cei ce m-au ajutat şi altul pentru cei ce m-au încurcat. Datorită lor sunt aici. Şi nu-mi pare rău.

Un zâmbet pentru clipele de bucurie şi altul pentru momentele de tristeţe. Unul pentru realizări şi altul pentru oportunităţile ratate. Datorită lor am mai învăţat câte ceva.

Împăcare cu sine. Un Iartă-mă celor cărora le-am greşit. Bucurie pentru ziua de ieri, de azi şi de mâine

Mi-e dor

Mi-e dor de iernile copilăriei, când zăpada construia o întreagă lume de poveşti şi apa din bocanci nu era luată în seamă.

Mi-e dor de derdeluşul de la ţară, când ne bucuram că n-a trecut plugul şi tot drumul din sat era numai al nostru.

Mi-e dor de mirosul de foc de lemne, de friptura proaspătă de porc făcută pe plită, de mustul adus din beciul îngheţat.

Mi-e dor de părul bătrân din grădină, în care, oricât de grea era iarna, mai găseai, undeva în vârf, câteva pere uitate de toamnă.

Mi-e dor de pădurea dezgolită, acoperită de nea şi plină de linişte amorţită, unde, cu vecinul pădurar care o cunoştea ca-n palmă, căutam şi găseam întotdeauna un brăduţ pentru Crăciun.

Mi-e dor de lătratul supărat al lui Azor, când în fapt de seară era trezit de glasurile colindătorilor.

Mi-e dor de ciripitul înfofolit al vrăbiuţelor ce învăţau repede să-şi ceară tainul zilnic de firimituri.

Mi-e dor de mirosul proaspăt de cozonac, de aroma clocotitoare a gogoşilor, de laptele cald de abia muls.

Mi-e dor de copilăria zburdalnică, nebunatecă, nepăsătoare şi fără griji, ce a rămas departe, din ce în ce mai departe.

O lume SMS

Oare tindem spre o lume a calculatoarelor? ... Oare tehnologia este factorul care adânceşte diferenţa dintre natural şi artificial? ... Începem să refuzăm să gândim... (Ref: O lume a calculatoarelor)

Ce este mai prost oare: că refuzăm să gândim sau că refuzăm să acţionăm? Unde este dorinţa de a realiza ceva, de a lupta prin forţe proprii pentru a transforma în realitate un vis?

Suntem invadaţi de canalele de televiziune de tot felul de concursuri în care participanţii sunt puşi să impresioneze audienţa şi să cerşească SMS-uri sau apeluri la 0900_nu_ştiu_cât pentru a-şi realiza visul. (Şi cică ar fi ultima lor speranţă!). Cine este de blamat mai mult: mafia cerşetorilor ce împinge un bătrân să întindă mâna în frigul scării de metrou, sau televiziunea ce obligă un tânăr să plângă şi să se roage pentru rating de publicitate şi SMS-uri aducătoare de profit? Sau tânărul ce se preatează la un astfel de cerşit? Sau noi cei care, cu un apel pe bani buni, tranşăm destine?

Mulţumesc!

Trebuie să fim mulţumiţi, în fiecare zi şi în fiecare clipă, cu toate binecuvântările pe care le primim: familia, copiii, părinţii, casa, prietenii, maşina, mâncarea de pe masă. Sunt multe lucruri mai presus de noi pe care nu le putem schimba, de aceea, atunci când avem ceva, să ne bucurăm, iar când nu avem, să sperăm. Din păcate, de multe ori, suntem dispuşi să fim negativişti şi să uităm să ne bucurăm. Problemele le rezolvăm sau nu le rezolvăm, indiferent dacă ne enervăm sau nu.

Acum 20 de ani am câştigat dreptul să spunem mai des Mulţumesc!

Greşesc?

Cine mă reprezintă din punct de vedere politic? Cine are grijă ca legile să mă apere iar guvernul să lucreze în folosul meu?

Undeva, în străfundurile memoriei, au rămas amintiri cu "cel mai iubit conducător", "bunăstarea întregului popor", "partidul unic atotcuprinzător".

Din gâlceava preşedintelui cu parlamentul, tind să dau dreptate celui din urmă.

Găseşte calea!

Fericire: "stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină". Dar cum să o atingi în fiecare zi, şi nu doar din când în când?

Nu cred că trebuie să cauţi fericirea. Trebuie, prin tot ceea ce faci, să fii împăcat cu tine însuţi. Să te uiţi în oglindă, să te priveşti adânc în ochi şi să fii mulţumit de ceea ce vezi. Iar calea pe care trebuie să o urmezi pentru asta trebuie să o găseşti singur. Un lucru este clar: este calea ta, iar cea mai mare greşeală este să te plângi că alţii îţi stau în cale şi nu fac ceea ce vrei tu ca ei să facă. Numai tu eşti acela care trebuie să facă!

Alţii

A nins frumos a copilărie. Stratul nu prea gros de zăpadă, combinat cu un viscol de putere nu prea mare, a dus la rezultate deja pronosticabile şi aşteptate: trenuri întârziate, trafic de coşmar, drumuri închise. O ţară întreagă dată peste cap. Ca de obicei, autorităţile au fost prinse nepregătite. Dar noi, fiercare dintre noi, cum ne-am pregătit pentru codul galben anunţat din timp? Oricum, e mult mai simplu ca alţii să rezolve toate problemele!

La taclale cu Anca: Cine sunt?

O întrebare care apare foarte des: „Cine sunt?”.

Pot fi oricine şi arăta oricum. Depinde de fiecare cum se priveşte. Câteodată suntem siguri că ştim cu adevărat cine suntem, dar de multe ori ne minţim singuri. Când ne uităm în oglindă putem descrie exact cum arătăm, dar cum suntem noi cu adevărat nu vom putea niciodată spune cu precizie, fiindcă avem surpriza să reacţionăm cu totul şi cu totul diferit în situaţii aproape identice.

Noi cum am votat?

O lume se sprijină pe 4 lucruri: învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaşte arta guvernării.

(Frank Herbert, "Dune")

Zâmbeşte!

Un zambet nu se plateste, dar valoreaza mult. Il imbogateste, pe cel ce il primeste si nu il saraceste pe cel ce-l daruieste. Dureaza o clipa dar se pastreaza mereu in minte. Nimeni nu e atat de bogat sa nu primeasca un zambet si nimeni nu e atat de sarac sa nu il poata oferi. ZAMBESTE!!! Viaţa va fi şi mai frumoasă.

(Sursa: Internet)

Eu cu cine votez?

Nu mânca atâtea dulciuri! Nu călca iarba! Nu vorbi cu colegul în oră! Nu folosi liftul în caz de incendiu! Nu traversa prin locuri nepermise! Nu...

Atâtea nu-uri ne-au definit traseul vieții, încât eu am căpătat un soi de alergie la ele. Un soi de rezistenţă, de împotrivire copilărească şi de dorinţă de a face tocmai contrariul pentru a vedea ce se întâmplă dacă... Iar în ultimele zile, această alergie atinge cote negândite. Mesajul pe care-l aud repetat obsesiv, atât din dreapta cât şi din stânga, este: „Nu-l alege pe contracandidatul meu căci a făcut tâmpenii şi va continua să facă prostii!”

Eu cu cine votez?

Bunicul

Spre sfârşitul lui august 1999 (după eclipsa totală), ne întorceam cu maşina de la ţară spre Bucureşti. L-am luat şi pe bunicul, căci, după câteva săptămâni petrecute în aerul curat şi limpede al vieţii de la sat, se hotărâse să se întoarcă la confortul apartamentului de oraş. A fost tăcut tot drumul, cum devenise, încet-încet, în ultima perioadă. Nu mai era volubil şi vesel ca în anii precedenţi. Părea întors spre o realitate lentă, tăcută, numai de dânsul ştiută.

Ca aproape întotdeauna, una din opriri a fost la micii de la Deduleşti. Când m-am întors la maşină, cu cartonul aburind de miresme, s-a uitat mirat la ce am adus şi apoi, mai mirat, la mine: „Dar bine nepoate! Nu dai şi tu o bere?” Şi i-a apărut un zâmbet ştrengar în colţul gurii.

Astăzi, bunicul ar fi împlinit 104 ani. LA MULŢI ANI Bunicule!

Trecut

De câte ori încercăm să înţelegem pe cei apropiaţi, cei care şi-au pus puternic amprenta pe ceea ce am devenit acum? De câte ori ne oprim un pic în drumurile noastre ca să privim în urmă, să judecăm ce am făcut, ce am văzut, ce am primit şi ce am dat şi să schimbăm perspectivele?

Crăciun (?) fericit!

În adâncul sufletului am rămas copii şi ştim (de fapt, dorim), să ne bucurăm aparent din nimic. Avem simboluri pe care le respectăm şi dorim să fie, dacă nu respectate, cel puţin considerate. Unul din ele este Crăciunul cu colindele lui, cu atmosfera lui încărcată de magie. Dar ca la început de noiembrie supermarket-urile să te întâmpine deja cu reclame şi rafturi încărcate de cadouri si clinchete de clopoţei e prea mult! Din nou: doar banii vorbesc. Ce sunt tradiţiile?

O singură dată

De sfârşit cu adevărat se sfârşeşte totul doar o singură dată. Şi până atunci, dacă nu putem să ne bucurăm de ziua de azi, trebuie să ne bucurăm că vine ziua de mâine. Dacă visăm un mâine mai plăcut ca azi, aşa va fi! Surprizele dau aromă vieţii.

Ceaşca de cafea

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti (unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita) si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.

Cand toti s-au servit, profesorul le-a zis: „Daca ati observat, fiecare dintre voi a pus cafeaua intr-o ceasca scumpa si fina, lasand cestile simple si ieftine pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului de zi cu zi.

Nu conteaza ceasca, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa (sau, in alte, cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru). Ceea ce ati vrut a fost cafeaua, nu ceasca si totusi ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.

Viata e ca o cafea buna; banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Iar majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua. Savurati cafeaua, nu cestile! Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiricit oameni sunt cei care stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei îşi fac viata frumoasa.”

[Sursa: Internet]

La taclale cu Anca: Fericire

Omul traieste doar datorita exemplelor frumoase. De fiecare data cand un zambet ne inspira, o lacrima ne da puterea de a continua. Câteodată cuvintele sunt atat de grele incat parcă te izbesc in fata; altă dată sunt atât de usoare incat nici nu iti dai seama de ele.

De fiecare data cand ceva ne trage in jos, cand vedem pe cineva suparat sau amarat, imediat ne oprim iar in noi creşte teama de a nu ajunge la fel. In acel moment, pentru câteva clipe, se stinge pofta de viata.

Trebuie să privim minunile simple din jurul nostru si să învătăm, din tot ce ne-nconjoară, cum să fim mai buni, mai frumosi, mai întelepti si mai iubitori. Putem sa facem din orice o minune, putem trasforma o lacrima intr-un zambet. Trebuie sa ne luam dupa exemplele bune si sa invatam din cele proaste. De fiecare data cand suferim, trebuie sa zambim, si sa stim cum să transformăm suferiţa în lumină, cum sa fim mai puternici.

Fiecare om are parte de momente grele. Din fiecare invatam. Incercam sa gasim drumul care duce spre fericire. Fericirea nu este ceva divin, ce se gaseste greu. Este un lucru simplu care poate fi daruit oricui printr-un simplu gest.

Poate şi noi am dat un exemplu prost cuiva şi niciodata nu vom stii cat de mult a fost afectata acea persoana. Dar de fiecare data cand am dat un exemplu bun, am văzut o faţă care se lumineaza, am vazut cum apare un zambet de mulţimire. Şi, pana la urma, asta conteaza cel mai mult.

Azi

Trecutul nu-l putem schimba. Putem doar să învăţăm din el şi să facem în aşa fel ca să ne bucurăm de viitor. Astăzi este ziua când putem schimba viitorul!

Există libertate?

Există libertate? Sau există doar un laţ care te leagă de ceva sau cineva toată viaţa? Iar diferenţa e doar la lungimea lanţului. Unii au o arie de acoperire mai mare, alţii mai mică. Cei care au o arie mai mare se cred liberi. Aiurea! Cum apucă să se departeze mai mult şi au iluzia că au scăpat, stăpânul îi cheamă la ordine, înapoi în zona permisă. Tot secretul e să te adaptezi şi să-ţi organizezi teritoriul dat astfel încît să-ţi creezi senzaţia de libertate în mişcări.

La taclale cu Anca: Paradisul

Paradisul este un loc în care niciodată nu ai grija de mâine, niciodată nu te simiţi speriat şi nu te temi că ceva rău se va întâmpla. Niciodată nu vezi un om care face rău, un om care fură, sau un animal omorât. În fiecare dimineaţă când te trezeşti, vezi pe geam soarele auriu, radiând cu putere. Nu vezi ploaia răzbunătoare şi nu auzi vântul ţipător.

Paradisul este un loc in care nu iti este teama sa pasesti, ci in care pasesti cu pasi mari. In Paradis nu stii ce inseamna teama, frica, supararea. Fericirea este puternica si calduroasa. Orice om pe care-l întâlneşti îţi zambeşte senin. Nu vezi riduri de suparare. Nu primeşti zambete false.

Totul este curat si neatins, natura este mai puternica ca niciodata, de un verde atat de stralucitor si de nou incat purifica aerul. Nu vezi paduri taiate sau gunoaie aruncate pe jos. Nu vezi poluarea care aici, incet-incet, omoara natura. Cerul este de un albastru puternic. Totul este acoprit cu plante si flori din care nici o culoare nu lipsete.

Totul este perfect în Paradis, doar ca in lumea reala nu exista perfectiune. In Paradis ajungem doar cu imaginatia, care de fiecare data ne duce departe. Cand inchidem ochi si visam la Paradis, ne cuprinde o fericire fără seamăm. Totul capata o altă lumină in jurul nostru. Mai mult ca orice, noi ne dorim sa păşim in acest loc extraordinar.

Dar daca lumea ar fi asa, totul ar devei plictisitor. Fara actine si adrenalina nu am fi plini de viata. Daca azi totul ar fi perfect, nu am mai avea nevoie de maine.

La mulţi ani, bunico!

La mulţi ani, bunico! Astăzi este ziua ta şi am trecut să mai stăm de vorbă. N-am mai ajuns de mult, căci activitatea de zi cu zi parcă nu mai lasă loc de nimic.

La mulţi ani, bunico! Ce linişte e aici la dumneata! Şi ce linişte simţeam de fiecare dată când ne întâlneam, indiferent dacă eram obosit, supărat sau vesel! Şi cât de mult mi-au folosit sfaturile primite. Nu ştiu dacă ţi-am mulţumit întotdeauna pentru ele.

La mulţi ani, bunico! Ţi-am adus un buchet de flori de câmp. Ştiu cât de mult îţi plăcea să admiri natura şi să-i pictezi pastelul plin de viaţă. Mi-aduc aminte cu plăcere de toate excursiile pe care le-am făcut împreună. Mi-aduc aminte de vacanţele copilăriei: cea de primăvară la munte şi cea de vară la mare.

Bună bunicule. Azi am vorbit mai mult cu bunica, căci este ziua ei.

Se lasă seara. Pornesc şi eu spre casă. O să las lumânărica pe care am adus-o, aprinsă, ca o reflectare pe pământ a stelelor de deasupra, o mică strălucire în bezna ce se va lăsa peste liniştea de aici.

La mulţi ani, bunico!

Amintiri

Să privim minunile simple din jurul nostru si să învătăm, din tot ce ne-nconjoară, cum să fim mai buni, mai frumosi, mai întelepti si mai iubitori.

La 18 ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Înainte de vârsta aceasta şedeam şi ascultam o istorioară, un basm fermecător, vesel câteodată şi trist alteori, aproape întotdeauna imaginar. Înainte de vârsta aceasta lumea nostră este o lume eroică; locuitorii ei, pe jumătate zei şi pe jumătate demoni; scenele ei sunt scene de vis, păduri mai întunecate şi coline mai stranii, ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii, flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare, câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, risipite pe globul nostru de vrajă. La vremea aceea –la 18 ani– Ţara Zânelor se află în urma noastră iar în faţă se ridică Ţărmurile Realităţii. Ţinuturile acestea sunt încă departe; par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare incât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii şi vedem în închipuire unduirea apelor vii.

Confort

Poate că din când în când ne mai trebuie un duş rece, ca să ne aducă aminte că ceea ce e intrat în obişnuinţă nu este un dat pe care-l merităm prin definiţie. Confortul cu care ne-am obişnuit nu a venit de la sine. Iar obişnuinţa nu e ceva ce nu trebuie apreciat. Trebuie să avem grijă ca obişnuinţa să nu intre în banal şi de acolo să treacă în nepăsare. Un mulţumesc, un zâmbet, o apreciere, sunt lucruri pe care trebuie să le exersăm mai des.

Noi nu suntem normali!

Muza Comediei plânge, căci unul din discipolii ei, de acum încolo, ne va însenina zilele doar din amintire. Evident, subiectul nu poate scăpa din ziarele de orice culoare. Citez (aproximativ): „Cu toate că a devenit un mare artist, nu şi-a uitat rădăcinile, făcându-şi timp, în fiecare vară, să viziteze casa părintească şi rudele din oraşul natal.” Întoarsă spre cu totul altă scară valorică, presa face din normalitate, ştire de senzaţie!

Ne grăbim

Harşt! Coasa culcă la pământ un braţ de iarbă îngălbenită de dogoarea soarelui. Jumătate de pas înainte. Harşt! Şi încă jumătate de pas. Privită de departe, coasta de deal cu fân de cosit e imensă. Iar cosaşul (Tataie – căci este clar un bunic cu copii la casa lor și nepoți), un punct insignifiant. Iar dacă Tataie ar privi spre vârful dealului, cu siguranţă i-ar părea o eternitate până acolo. Dar nu priveşte. Ştie ce are de făcut. Harşt!

Cu câteva rânduri mai jos, Mamaie, cu o greblă, adună într-un căruţ fânul cosit în ajun şi deja uscat. Undeva la poala dealului se iţeşc, cu ajutorul nepoţilor care privesc ca joacă, dar o joacă serioasă şi plină de responsabilitate, căpiţele de fân, garanţie a unui lapte gustos la iarnă. Nici ea nu priveşte spre vârful dealului căci ştie ce are de făcut.

De la fereatra micului hotel din apropiere Turistul priveşte toată această scenă şi e nedumerit de zbaterea fără rost a lui Tataie. Tataie e mic şi dealul e mare. De ce nu foloseşte o cositoare mecanică cu benzină, care i-ar da posibilitatea să termine mult mai repede munca? Acum, în secolul vitezei, ce rost are să înaintezi în ritm de melc?

Harşt! Şi încă jumătate de pas înainte. Mâinile lucrează, ochiul priveşte atent ca nici o piatră să nu ştirbească tăişul coasei iar mintea zboară slobodă spre împăcare cu sine, cu natura, cu oamenii. Ce rost are graba aici? Timpul se măsoară liniştit în Harşt! şi nu în păcănitul cositoarei cu benzină.

Copiii

De fiecare dată când activitatea îmi dă câte un răgaz în rezolvarea problemelor, prefer, la oră de amiază, o plimbare liniştită prin parcurile ce încă înverzesc capitala. În liniştea umbrei foşnitoare a copacilor, uitat pe o bancă, admir joaca serioasă, plină de neprevăzut, a copiilor. Şi de fiecare dată îmi aduc aminte că de la ei, de la copii, putem învăţa, ne putem reaminti, trei lucruri importante:

• să ne bucurăm din orice,
• să cerem ceea ce vrem până obţinem,
• să fim mereu în mişcare, să nu stăm o clipă locului.

De ce a rămas atât de departe copilăria?

Cum este marea?

Cândva, în Costineştiul studenţiei, într-una din seri când ascultam clipocitul mumurat al apei şi urmăream jocul neîntrerupt al valurilor, m-am întrebat: „De ce este marea aşa de nehotărâtă? Cu fiecare val îmbrăţişează nisipul ţărmului, dar imediat se retrage parcă speriată.” „Nu este nehotărâtă!”, mi-am răspuns imediat. „Dar cum este?” De atunci n-am căutat niciodată răspunsul.

Zi cu zi

Ce rost are această zbatere continuă asemănătoare unei păsări prinse în laţ? Unde este ieşirea? De unde să luăm puterea să aruncăm totul şi să pornim de la zero pe un drum ce poate va fi mai bun? Unde au rămas plăcerile simple: să asculţi cum cad fulgii de zăpadă, să priveşti apusul şi să zâmbeşti, să râzi şi să participi la jocurile copiilor? De ce ne trebuie bani să plătim impozite, să cumpărăm mâncare crescută artificial, să ne cumpărăm o maşină ca să ne ducă la timp la serviciu ca să câştigăm bani ca să... Un adăpost de bârne lângă un izvor curat de munte nu ar fi de ajuns?

M-aşi pierde o săptămână, uitat de lume şi uitând de tot, încercând să-mi reîncarc bateriile pentru zilele ce vor veni, ca să am puterea să privesc totul senin, să mă bucur de bucuria celor din jur, de cerul cald al dimineţilor răcoroase, de ciripitul păsărelelor fără griji. De ce atâtea frământări, întrebări şi nelinişti? Să mă pierd o săptămână... Dar cum, când, unde?

Marea!

Prin natura activităţii n-am mai ajuns pe litoralul românesc de ani buni. Dacă cu ceva timp în urmă nu aveam de ce să o fac, acum, vara, ar fi o destinaţie de căutat. Mai ales că, bucureştean get-beget, marea a fost atracţia verilor de şcoală, liceu şi studenţie. Am descoperit-o la Eforie Sud, m-am bucurat de ea la Mangalia şi m-am îndrăgostit de ea la Costineşti.

Dar acum, ascultând poveştile amicilor, nu mai am curajul unui sejur local. Anul acesta am ajuns la Varna. Plaja din centru mi-a adus aminte de plaja copilăriei din Mangalia. Acelsi nisip presărat cu aceleaşi mucuride ţigară, aceeaşi muzică a valurilor ce se sparg de ţărm, aceeaşi linişte punctată doar de dialogul vecinilor de cearceaf, aceeaşi negustori cu porumb fiert şi podoabe din scoici şi salvamari mereu la datorie. Obişnuit şi cu plajă de hotel de 5 stele, aici mi-am pus cearceaful direct pe nisip. Şi m-am simţit bine. Dar de ce poveştile despre litoralul românesc m-au convins că în ţară nu m-aşi fi simţit la fel de bine?

La taclale cu Anca: Frica

De ce întotdeauna credem că suntem pregătiţi pentru orice? Întotdeauna, când ne uităm la televizor, citim o carte sau cineva ne poveşteste ceva real, ne spunem că dacă am fi fost acolo, am fi procedat altfel, am fi reuşit să facem altceva, am fi procedat corect. Dar când ne aflăm într-un moment de panică, de ce reacţionăm greşit? De ce nu stăm o secundă să tragem aer în piept şi să ne gândim? Întotdeauna sentimentul de frică învinge logica. În viaţă frica este în plus: nu ar trebui să existe. Toţi am fi mai fericiţi fară frică. Totul ar ieşi bine. Ca totul să iasă bine, trebuie să te pregăteşti, să te gândeşti înainte ce ar fi bine să faci în orice situaţie previzibilă mai mult sau mai puţin. Iar când eşti în acea situaţie, tragi adânc aer în piept şi pui în practică ceea ce ai gândit! Fără asta nu am mai fi înţelepţi.

Diferenţă

Diferenţa dintre ţări sărace şi bogate? Glumind, spun că vinovat pentru siţuatia actuală e ... Ştefan cel Mare: ar fi trebuit să-i lase pe turci să ajunga in Europa de Vest!

Trăieşte clipa!

Nu distruge ceea cea ai, dorindu-ţi lucruri pe care nu le ai. Aminteşte-ţi că ceea ce ai acum, cândva, au fost lucruri pe care le-ai dorit şi ai visat la ele. Trăieşte clipa!

Ziua de ieri este deja istorie şi nu o mai putem schimba. Să ne reamintim lecția pe care ne-a dat-o! Dar poate cel mai important lucru pentru ieri nu este amintirea ci iertarea. Trebuie să avem înţelepciune să iertăm, să ne eliberăm mintea şi inima de ură, să ne canalizăm energiile spre un mâine mai bun, să avem puterea să păşim senin mai departe.

Ziua de mâine nu ştim cu siguranţă ce ne va aduce.

Azi este aici, o oportunitate certă. Nu păstra nimic pentru o ocazie specială, căci astăzi este acea ocazie. Nu amâna nimic ce poate să-ţi aducă fericire. Zâmbeşte la frumuseţea caldă a zilei!

Trăieşte clipa!

Agresivitate

La ora prânzului, o studentă (luându-mă după înfăţişare şi vârstă) se întoarce cu paşi hotărâţi şi aruncă vorbe repezi şi încruntate peste tejghea: „Eu am cerut asta şi asta, şi tu mi-ai dat altceva!” Vanzătoarea, cam de aceeaşi varstă cu studenta, verifică rapid casa şi spune: „Eu am notat asta şi e ceea ce v-am dat. Scuzaţi.” „Nu e adevarat eu am cerut...” „Un moment, vă schimb.” Şi schimbă comanda. Vânzătoarea zâmbeşte timid şi studenta pleacă grabit şi încruntată.

Nu mai acceptăm! Nu mai acceptăm că cineva poate să greşească, ci suntem convinşi că a făcut-o special. Am uitat (sau le considerăm nedemne de democraţia nouă) zicerile bunicilor noştri. „Vorba dulce mult aduce” nu am considerat-o bună de luat cu noi la trecerea în mileniul actual. Am uitat să zâmbim şi privim încruntat la tot ce ne înconjoară. Nu contează cine ce face şi cum vrea să ajute, ci dorim să spunem răspicat, cât mai des, că aşa ceva numai în România se întâmplă. Uităm să ne punem o întrebare simplă: „Ce pot face eu ca să schimb ceea ce nu-mi place în jur?” Aşteptăm ca altcineva să intrevină. Iar dacă nu ne convine, strigăm încruntat că aşa ceva nu se poate!

Cursa

1990. Ce mult pare de atunci! Şi nici nu aveam habar ce poate să însemne o schimbare de regim politic.

Înainte de 1990 trăiam într-o lume în care alţii decideau pentru noi şi nu prea aveam alternative. Dacă munceai, îţi era bine şi nu aveai probleme majore. Atunci nu trebuia să te gândeşti la unde vreau să ajung în următorii 10 ani, căci evoluţia viitoare era, oarecum, previzibilă. Tu munceai şi întreprinderea era obligată să aibă grijă de tine. De atunci lucrurile s-au schimbat (sau ar fi trebuit să se schimbe). Decizia pentru ceea ce facem şi unde vrem să ajungem trebuie să ne-o asumăm fiecare. Fiecare avem propria noastră cursă de care nu putem scăpa şi la care trebuie să participăm. Important e să înţelegem că trebuie să participăm. Important este să participăm. Premiile vin şi ele pe parcurs.

Cu destul de mult timp în urmă, când am fost prima dată întrebat la un interviu „Unde te vezi peste cinci ani?”, am considerat întrebarea stupidă şi irelevantă. Acum, mă miră că încă sunt mulţi cei care o consideră pusă doar din lipsă de imaginaţie şi subiecte de discuţie. Unde vor fi ei peste 5 ani?

Cuşca cu maimuţe

Într-o cuşcă cu tot confortul (cât poate el să fie în captivitate), opt maimuţe. În vârful unei scări, un ciorchine imens de banane. La un moment dat, una din maimuţe, doritoare de banane, începe să se urce scara. Imediat toate sunt stropite cu apă rece. Un duş neplăcut care taie pofta de banane. După un timp, o nouă încercare şi un nou duş. După un timp, iar... Şi iar... Pînă când nici o maimuţă nu va îndrăzni să urce scara. E timp de schimbare. Se scoate o maimuţă şi se aduce una nouă. Aceasteia i se face poftă de banane şi încercă să urce scara. Şi ... maimuţele vechi sar pe ea, o iau la bătaie ca să o oprească. 7 contra 1 - rezultatul e previzibil. După un timp, o nouă încercare şi o nouă bătaie. Şi iar...Pînă când maimuţa nu va îndrăzni să urce scara. E timp de schimbare. Se scoate o maimuţă veche şi se aduce alta nouă. Şi aceasta va vrea banane. Şi va fi bătută. Şi iar linişte. Şi iar se schimbă o maimuţă... Până când în cuşcă nu va mai fi nici una din cele stropite cu apă rece. Cu toate aceste, cele 7 cu „experienţă” o vor bate pe novice dacă va încerca să urce scara. Şi uite aşa se impun reguli, regulamente şi legi.

Frământări

Frământări există şi vor exista întotdeauna. La unele găsim singuri răspunsurile, altele le ocolim, cu altele ne obişnuim să trăim (şi se transformă din frământări în "c'est la vie!"), la altele aşteptăm răspunsuri. Poate acestea din urma sunt cele mai "rele": alături de framântarea în sine se nasc multe altele legate de: cum să întreb, ce să întreb, pot să întreb, cum va reacţiona persoana vizată, etc., etc...

Dar de ce atâtea frământări, întrebări şi nelinişti? Câteodată trebuie să uităm de toate, să privim senin, să ne bucurăm de bucuria celor din jur, de cerul cald al dimineţilor răcoroase, de ciripitul păsărelelor fără griji. Din ce în ce mai des, când sunt în dilemă şi trebuie să aleg între a avea dreptate şi a fi fericit, aleg a doua variantă. Constat că e cea care îmi aduce zâmbetul pe buze şi alungă încruntarea din priviri.

Trăim în prezent?

Oare nu ne ataşăm prea mult de trecut în loc să visăm viitorul? Câte lucruri păstrăm din generaţie în generaţie? Strămoşii sunt baza, dar cât de mult ne uşurează drumul? Un obiect de argint de 200 de ani vechime pe care stră-străbunicul l-a primit în dar de la una din mărimile zilei, e mai valoros păstrat încă 200 de ani în familie sau mai valoros folosit pentru a transforma un vis în realitate?

Nu avem curajul să fim liberi şi ne ataşăm extraordinar de mult de lucrurile materiale!

O lume a calculatoarelor

Motto: „As a computer, I find your faith in technology amusing."

Fiecare zi in faţa ecranului de calculator... Oare tindem spre o lume a calculatoarelor? Sau deja suntem acolo?

Oare tehnologia este factorul care adânceşte diferenţa dintre natural şi artificial? Suntem din ce in ce mai rupti de natura si traim din ce in ce mai mult intr-o realitate virtuala. Devenim neputinciosi in fata unei greve a distribuitorilor de benzina sau a unei pene generalizate de electricitate. Posta electronica inlocuieste posta clasica, telefonul se substituie intalnirilor la o bere. Din fiinta sociala, omul se transforma in fiinta tehnologica. Robot? Ce urmeaza? O viata intr-o camera cu pereti goi, plina de sisteme de comunicatie de unde sa rezolvi totul. Si uite asa scenariile futuriste in care MASINA e stapana omenirii, tind spre realitate. Iar culmea este ca de vina nu e inteligenta artificiala care ajunge sa fie atotstapanitoare ci lenea noastra de a fi din ce in ce mai dependenti de tehnologie. Naturalul e pe cale de extinctie.

The real danger is not that computers will begin to think like men, but that men will begin to think like computers!

Scenarii futuriste în care MAŞINA e stăpâna omenirii? Viitor? Nu este oare prezent? De câte ori nu se întâmplă ca un funcţionar în faţa unui ecran de calculator să-ţi dea ca argunent suprem "aşa este că aşa e în calculator"? Începem să refuzăm să gândim.

MAŞINA? Urmează o nouă zi în faţa ecranului...

Tânjim să fim plânşi de milă!

Citesc în unul din ziare o întâmplare petrecută pe ţărmurile democraţiei europene vestice: un localnic get-beget învită la o plimbare cu şalupa şi câţiva conaţionali de-ai noştri. Plimbarea se lasă şi cu o petrecere la mal de mare, unde spiritele se încing de alcool şi soare şi duc spre divergenţe de opinie. Ca urmare, conaţionalii noştri sunt lăsaţi la ţărm, barca plecând fără ei spre punctul de venire. Şi de aici, un întreg articol despre naţionalims, şovinism şi antiromânism.

Oare cum de a ajuns un beţiv subiect de interes naţional? Şi chiar punem preţ pe vorbele înmiresmate de abur de alcool? De ce nu vrem să conştientizăm că peste tot în lume sunt oameni buni şi oameni încrâncenaţi? De ce tânjim să fim plânşi de milă?

Prins în mijloc de noapte de vară, în mijloc de câmp, de o ploaie torenţială de cod galben, orice ai face, vei ajunge acasă ud leoarcă şi plin de noroi. Dar depinde doar de tine starea de spirit în care ajungi. Depinde de ce vrei să vezi după trecerea ploii: noroiul gros prin care mergi sau cerul clar spuzit de miracolul stelelor.

Cum vedem viitorul, aşa va fi!

Rolul mass-media

Spre miezul nopţii degetul telecomandic face o ultimă tură a canalelor de cablu. Zăbovesc 2-3 minute la unul din tocşourile care se revarsă la această ora. Privesc un tip anost, ce se vrea dramatic. Încerc să fac abstacţie de limbajul de mahala şi caut să înţeleg dacă mi se adresează mie ca ascultator sau găştii din platou (nu reuşesc de loc să-i captez privirea). Ajung la concluzia că efortul de gândire nu merită. 3 minute pierdute ce trebuie uitate. Schimb canalul.

A doua zi, într-unul din ziare, surpriza unei cronici TV care îmi aduce aminte de tipul ce l-am considerat fără valoare. Sunt pe aceeași lungime de undă cu articolul. Şi totusi, se nasc întrebări. De ce un asemenea articol? De ce să scrii despre oameni pe care nu-i agreezi? Nu-i mai bine să-i ignori, iar prin ignorare să ajungă în uitare? Oare aşa ne creăm vedetele și idolii moderni? Vreau să citesc despre oameni pe care să-i admir, nu despre oameni pe care să-i înjur. Dar de imense multe ori, nici presa, nici televizorul nu-mi oferă această posibilitate. Care este rolul mass-mediei?

Mass-medis este o forţă care nu ar trebiu să mizeze pe slăbiciunile oamenilor pentru a contoriza audienţă sau mări tiraje. Ar trebuie să impună modele. Dar, cum banul este o roată ce învârte lumea toată, de prea multe ori mass-media nu se deosebeşte cu nimic de companiile pe care le critică pentru activităţile neortodoxe de mărire a profitului propriu.

De ce?

De ce poliţia rutieră (sau cine o fi) se chinuie cu schimbarea indicatoarelor „Oprirea interzisă” degradate (de uzură, de vreme, de ...) cu altele noi, dacă nimeni nu le respectă şi nimeni nu ia măsuri să fie respectate? Banii astfel economisiţi nu ar putea fi folosiţi la altceva?

La taclale cu Anca: Despre prieteni

Te-ai întrebat vreodată ce înseamnă cuvântul Prieten? Consideri că omul pe care l-ai cunoscut ieri pe stradă şi te-a ajutat să-ţi duci bagajele ţi-e prieten? Câţi prieteni ai? Dacă în mintea ta e o listă întreagă de nume şi nu ştii la care să te opreşti, nu cred că ai descoperit adevărata prietenie. Dar dacă e un singur nume, eşti un om fericit!

Scrisoare din tinereţe

OK, uite! Stiu cum te simti acum, când iubeşti şi eşti părăsit. Durere, disperare, neputinţă, dezechilibru. Stiu ca este groaznic. Cand esti indragostit si stii ca e cineva acolo pentru tine, totul pare mai bun, mai luminat, mai perfect si nu esti atent de loc la ce se intampla in jurul tau. Dar pana la urma te trezeste ceva la realitate. Iar cand iti dai seama că totul s-a terminat, doar la asta te gandesti si nimic nu mai pare la locul lui. Nu te mai poţi concentra la nimic. Şi chiar daca esti plin de ura, daca EA ti-ar spune orice, te-ai lumina deodată si în fiecare secunda iti vei construi noi speranţe. Stii, cand iubesti pe cineva nu e asa usor! Iubriea poate ucide, dar este cel mai frumos lucru care ti se poate intampla. Tu inca o iubesti, şi cu tot timpul care va trece, amintirea va ramane ca o rană. Într-o zi rana asta se va închide. Dar sa nu uiti că oricand se poate redeschide. Ura nu poate acoperi ubirea. Ai nevoie de liniste sa te gandesti bine la ce vrei. Şi daca nu iti trece, nu renunta. Lupta in continuare!

Iar dacă lupta ta nu va duce spre iubire şi va atinge, în timp, linişte sufletească, indiferenţa, nu o transforma în răzbunare spre alte persoane. Nu te juca cu sentimentele lor doar pentru a răni şi tu. Nu râde de penibilitatea altora în a câştiga dragostea. Aşa ai fost şi tu. Bucură-te de ce ai avut şi asigură-te că peste ani vei privi cu un zâmbet la ceea ce s-a întâmplat şi nu te vei urî pentru suferinţa adusă altora. Fără penibilul tinereţii viaţa ar fi mult mai anostă.

(Coautor cunoscut, 13 ani)

Viitor

Mi-e greu să mă gândesc cum va fi peste ceva ani. Mi-e greu să-mi închipui cum va arăta o zi când tata şi mama nu vor mai fi, când Anca va fi departe de noi, pe drumul ei. Toţi sunt un liant care fac ca ingredientele zilnice să se amestece într-un anumit fel, ca lucrurile să se aşeze pe un anumit făgaş.

Mentorul

În orice domeniu, păşeşti mai uşor dacă paşii îţi sunt îndrumaţi de un mentor. Dar cum trebuie să fie mentorul? El trebuie doar să-ţi ghideze drumul, nu să-ţi impună cărarea. Iar un mentor bun nu trebuie să-ţi impună nici măcar destinaţia. În cazul în care te-ai hotărât să schimbi destinaţia, mentorul nu trebuie să te convingă de contariu, ci doar să recunoască „de aici încolo experienţa mea e insuficientă ca să te mai pot călăuzi”.

Un mentor bun e cel care îţi spune: „Nu ştiu totul despre toate ca să-ţi pot da sfaturi. Nu am răspunsuri la întrebările tale, dar experienţa care o am îmi va permite să formulez un răspuns. Pe de altă parte, trebuie să realizezi că experienţa mea poate să fie irelevantă pentru tine. Deciziile trebuie să le iei singur. Eu doar îţi pot prezenta fapte care să te ajute să iei decizia.”

Un mentor bun e cel care nu-ţi repetă de fiecare dată că „deciziile sunt ale tale şi trebuie să le iei singur” atunci când nu-i place acțiunea ta. Trebuie să „te ia de mână” pe drumul care-l urmezi şi să te încurajeze pentru direcţia pe care ai luat-o. Mai bine spus, sa nu te descurajeze în deciziile pe care vrei să le formulezi.

„Mentorule, ia-mă de mână să intrăm împreună în peştera întunecoasă de lângă drum! Mi-e frică singur.” Răspunsurile nu pot fi decât trei:

• „Am fost acolo, nu mi-a plăcut ce am văzut şi nu mai vreau să intru. Pot să-şi spun ce am văzut şi de ce nu mi-a plăcut. Mai mult nu pot să te ajut.”
• „Hai să intrăm! Pot să-ti spun de pe acum la ce să ne aşteptăm, căci am fost acolo.”
• „Nici eu nu am intrat. Hai să intrăm! Dar s-ar putea şi mie să-mi fie frică, aşa că s-ar putea să am nevoie de sprijinul tău.”

Un răspuns de genul: „De ce vrei să intri? Nu e nimic interesant acolo!” nu este al unui mentor adevărat.
Dar, cel mai important, un mentor adevărat nu trebuie să te împiedice (voit sau involuntar) să urmezi un drum pe care el nu-l va urma niciodată. „Deciziile sunt ale tale!”

Turistul

A venit pentru prima dată în România. Deplasarea a fost foarte scurtă. M-a întrebat de un hotel în centru, că măcar din taxi să poată vedea oraşul. După întâlnire, m-a rugat să-i chem un taxi să-l ducă la aeroport, remarcând, oarecum speriat: "Sper să nu fie un şofer nebun, ca cel pe care l-am luat ieri. A mers în viteză, nerespectând nici un indicator de circulaţie. De câteva ori a luat-o pe contrasens. Era să ne şi ciocnim cu alt taxi." Probabil e singura amintire cu care va rămâne după primul contact cu România. Când, şi cum, vom învăţa să nu de mai speriem turiştii?

Păpuşi automate

Soarele răsare leneş pe întinderea calmă a oceanului răcoros. Întins în hamacul legat între catarge, atent de voie la sunetul clopoţelului legat de undiţă. De undeva din depărtare se aude o muzică suavă. Se anunţă o nouă zi frumoasă. Muzica creşte în intensitate. Nu se vede nici o urmă de ţărm şi nici o adiere de vânt nu cutremură suprafaţa de oglindă a apei. Parcă se distinge vag srigătul de bucurie al unui pescăruş ce tocmai a văzut bancul de peşte. Iar muzica mai creşte în intensitate. Dar totuşi de unde? Nici un pic de vând nu bate dinspre ţărm. Şi muzica tot creşte în intensitate. AHA! E melodia polifonică de trezire a telefonului mobil.

In oraşul plin de trafic de cinci ori pe saptamană,
Câte-o dată şi în weekend,
Orasenii, pe trotoare,
Tropăie absenţi la muncă dimineţa.
Orasenii pe trotuare
Par papusi automate, date jos din galantare.

In oraşul plin de trafic
Nu rasuna pe trotuare
Decât tropăiala mută la serviciu şi acasă.
Feţe plate,
Sub un cer senin, sau ploaie,
Datator de viata lenta,
Monotona,
Inutila şi absenta.

In oraşul plin de trafic de cinci ori pe saptamană,
Câte-o dată şi în weekend,
Un batran si o batrană,
Doua jucarii stricate,
Merg ţinându-se de mână,
Merg cu gândul dus departe... [1]

([1] După „Acuarelă” de Ion Minulescu)

Salut Lume!

Ce pot spune pentru un început? Ceva care să rămână în memoria celui care citeşte şi să-l facă să mai revină? Câteva cuvinte despre mine ca să trezesc curiozitatea? Oricum, este încă o picătură de cuvinte în imensul ocean al vorbelor ce ne-au năpădit pe toate canalele posibile (şi inimaginabile). Aşa că răspund dilemei, cu un simplu "Salut Lume!".