Ne grăbim

Harşt! Coasa culcă la pământ un braţ de iarbă îngălbenită de dogoarea soarelui. Jumătate de pas înainte. Harşt! Şi încă jumătate de pas. Privită de departe, coasta de deal cu fân de cosit e imensă. Iar cosaşul (Tataie – căci este clar un bunic cu copii la casa lor și nepoți), un punct insignifiant. Iar dacă Tataie ar privi spre vârful dealului, cu siguranţă i-ar părea o eternitate până acolo. Dar nu priveşte. Ştie ce are de făcut. Harşt!

Cu câteva rânduri mai jos, Mamaie, cu o greblă, adună într-un căruţ fânul cosit în ajun şi deja uscat. Undeva la poala dealului se iţeşc, cu ajutorul nepoţilor care privesc ca joacă, dar o joacă serioasă şi plină de responsabilitate, căpiţele de fân, garanţie a unui lapte gustos la iarnă. Nici ea nu priveşte spre vârful dealului căci ştie ce are de făcut.

De la fereatra micului hotel din apropiere Turistul priveşte toată această scenă şi e nedumerit de zbaterea fără rost a lui Tataie. Tataie e mic şi dealul e mare. De ce nu foloseşte o cositoare mecanică cu benzină, care i-ar da posibilitatea să termine mult mai repede munca? Acum, în secolul vitezei, ce rost are să înaintezi în ritm de melc?

Harşt! Şi încă jumătate de pas înainte. Mâinile lucrează, ochiul priveşte atent ca nici o piatră să nu ştirbească tăişul coasei iar mintea zboară slobodă spre împăcare cu sine, cu natura, cu oamenii. Ce rost are graba aici? Timpul se măsoară liniştit în Harşt! şi nu în păcănitul cositoarei cu benzină.