Brăileanul

A venit cu treburi în Bucureşti (mai mult de nevoie decât de voie). După ce a rezolvat ceea ce avea de făcut, a mai rămas câteva zile în vizită. Şi-a păstrat obiceiurile oraşului de la Dunăre. Dar observaţiile au fost cu totul altele:

• Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. La Brăila au feţe luminate şi se uită în jur parcă cu curiozitate. Aici, merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii.
• Nu credeam că sunt atât de mulţi pensionari în Bucureşti! În piaţă, atât cei care vînd cât şi cei care cumpără sunt în vârstă. Unde sunt tinerii?

Şi s-a întors la liniştea de acasă.

La taclale cu Anca: Cel mai norocos om

Se zice că în viaţă ce îl împlineşte pe om este dragostea. (Dar atât de mulţi oameni folosesc „te iubesc” precum „bună ziua”!) Mulţi recunosc că trebuie să fii cel mai norocos om de pe Pământ să îţi găseşti jumătatea şi rămân fixaţi pe această idee, se plâng că n-au noroc şi nu se uită niciodată în jur.Alţii o găsesc dar nu o apreciază destul şi încet focul se stinge, iar după aceea nu se mai obosesc să-l reaprindă. Foarte puţini reuşesc să o găsească şi să o şi ţină vie. Foarte puţini au voinţa să reaprindă dragostea de cât de des e nevoie şi să nu renunţe niciodată la speranţă.

Primăvară

O ultimă ninsoare... Soare... O zi mohărâtă cu ploaie măruntă... Cer spuzit de stele... Aer proaspăt, călduţ... Noapte răcoroasă... Mii de luminiţe de Înviere... Şi, încetul cu încetul, griul iernatic al copacilor prinde verde crud. Iarba proaspătă ridică semeţ capul din pământul amorţit şi se îmbracă repede cu culoarea florilor. Culoare ce urcă pe crengile ciripitoare deschise spre cerul senin. Luna veghează vise şi speranţă nou încolţită. Ţipătul pescăruşilor se pierde peste smaraldul mării. După iarna îngheţată, natura se trezeşte la viaţă şi îşi cântă bucuria spre cosmosul infinit. Dar o altă viaţă se opreşte şi se întoarce spre Mama Glie. Pentru ea, timpul a încremenit definitiv în amintire. Suflet despărţit de trup a lasat durere şi tristeţe în jur. Cerul a rămas de aceeaşi culoare intensă, lumină strălucitoare filtrată prin ochii îndureraţi de lacrimi ai celor dragi. Încă o lumânare care a ars cu putere s-a stins. Şi fiecare lumânare stinsă, pe zi ce trece, ne apropie de soarta noastră. La revedere tată!

La taclale cu Anca: Viaţa ca un pahar

Viaţa este ca un joc. Un joc fără reguli stabile pe care fiecare le aplică cum crede el că este mai bine. Te obişnuieşti cu ce se întâmplă, dar te întâlneşti cu cineva, încerci să faci ceva ce n-ai mai făcut sau vrei să schimbi o regulă şi totul se dă peste cap. Totul se întâmplă cu un motiv şi, chiar dacă nu-ţi dai seama atunci, vei înţelege la momentul potrivit.

Când îţi petreci mult timp şi pui atât de mult efort aranjând piesele în joc iar, deodată, totul se distruge şi parcă nu mai există reguli, crezi că ţi-ai pierdut locul în horă. Nu mai ştii ce să faci. Te arunci în gol. Nu te mai poţi aduna. E atât de greu să faci un pas în faţă şi să nu te mai uiţi înapoi, dar e uşor să te arunci în spate şi să cazi. Durerea te învinge. Este ca un pahar: o crăpătură nu se mai poate şterge niciodată, ea trebuie lăsată acolo să-ţi amintească de trecut. Dacă te tot gândeşti la ea, încearcând să o repari pe fugă, până la urmă crăpătura devine aşa mare încât se sparge paharul. Tot ce-l umplea înainte se scurge. Foarte puţini sunt în stare să ia ciob cu ciob, să le lipească atât de sigur încât să-l poată umple din nou. Dar bineînţeles că acele semne şi crăpături vor rămâne acolo pe vecie. Îţi schimbă puţin jocul, te fac mai puternic şi mai dornic de viaţă. Încet-încet, paharul se va umple din nou şi vei aprecia mult mai mult ce este în el. Devii mai precaut. A fost o lecţie pe care ai învăţat-o.

De ce te grăbeşti când lipeşti paharul? El se va sparge din nou şi se va vărsa iar. Vei renunţa? Durerea te va doborî? Învaţă lecţia şi fă un pas în faţă! Poţi repeta o greşeală de multe ori fără să înveţi niciodată din ea. Învaţă!

De ce oare cei cu probleme sunt mai dornici de viaţă decât noi? Fiindcă ei nu au ce noi avem. Lucruri simple, pe care noi le ignorăm, care nouă ni se par aşa fireşti, lor le lipsesc. Dacă noi într-o zi vom rămâne fără acel lucru, vom fi distruşi. Ne vom da seama cât de mult ne pare rău că nu l-am apreciat cum trebuia. Vom privi lumea în alt fel şi ne vom da seama ce viaţă perfectă aveam înainte.

Şi totuşi, de multe ori spunem că acest cuvânt „perfect” nu are rost în viaţa noastră. Dacă e aşa, „perfect” nu ar trebui să existe în dicţionar. Ne aşteptăm la ceva imposibil, de aceea îl facem ireal. Dar dacă pentru o secundă nu ne-am uita la viaţa noastră atât de superficiali, am vedea că este plină de perfecţiune. De ce trebuie neapărat să păţim ceva ca să ne dăm seama ce am avut şi ce am pierdut?