Timpul în sat a zburat pe nesimţite. Cu puţin înainte de plecare, nepoţica s-a dus la toaleta ţărănească din fundul grădinii, iar bunicul s-a oprit sub prunii daţi în rod să guste savoarea fructelor. Deodată a izbucnit un strigăt parcă disperat: „Buniiculeee!!!” A tresărit, i s-a oprit respiraţia, a înghiţit în sec şi a întrebat cu o voce speriată, moale şi gâtuită: „Ce ai păţit?? Ce s-a întâmplat??” „A nimic”, a venit răspunsul calm, „dar nu mai e hârtie.” Pe drumul de întoarcere bunicul privea fix la trafic fără să spună nimic. Nepoţica era mirată, căci nu era obişnuită cu o aşa tăcere. După un timp a încercat cu „Bunicule, fă ca aerul condiţionat!” Nu a primit nici un răspuns. După alţi kilometri: „Bunicule, fă ca radioul!” Şi, în fine, a primit un răspuns trist: „Nu pot. Când ai strigat, m-am speriat, am înghiţit un sâmbure de prună şi mi-a rămas în gât.”
Bunicul îşi continuă povestea păţaniei: „Am ajuns la spital. Mai era acolo un domn care înghiţise un os de peşte. A venit doctoriţa şi l-a luat întâi pe el. S-au auzit nişte zgomote ciudate în cabinet şi la ieşire domnul părea cam pierdut. Doctoriţa m-a invitat în cabinet. Şi văd că ia ceva aşa ca o foarfecă mare dar care avea două lopăţele la capăt. Îmi spune că o va folosi să-mi scoată sâmburele. Când văd drăcia din mâna ei, mai înghit odată în sec şi minune: sâmburele se duce!”
Ne lipsesc poveştile bunicilor.
