Asfaltul dogorește aer nemişcat, fierbinte, ce îţi dă senzație de cuptor. Mirosul nu este însă cel de pâine proaspătă sau friptură fragedă (pentru cei ce nu sunt vegetarieni), ci de asfalt încins, amestecat cu iz de motor pe benzina și asezonat cu claxoane repezite. Bicicliștii se strecoară printre pietoni și mașini. Pietonii sunt cu ochii la trafic, nu la semafor, și țâșnesc, cum prind un moment propice, spre răcoarea, cât există, a stației de metrou. Taxiurile galbene taie haotic traficul, cu pasageri ce s-au resemnat în a mai purta centura de siguranţă. Un câine plictisit, apărut de nu se ştie unde, îşi găseşte repede o maşină după care să latre ca să-i mai treacă din monotonie. Motocicliştii se amestecă şi ei în traficul lent, dar nervos. Mă gândesc că-ţi trebuie curaj, nu glumă, pentru aşa ceva. (Sau un strop de nebunie?) Locul de parcare rămas liber pe trecerea de pietoni se ocupă aproape imediat. Ce contează că acum, la sfârşit de zi, la 100 de metri distanţă, sunt atâtea locuri libere reglementare? Frunzele copacilor dansează în aerul aproape fierbinte. Păsărelele, voioase alta dată, au tăcut subit în arșița portocalie. Se uita curioase după un ochi de apă ca sa-și aline setea. Noroc cu câte un gospodar care stopeşte asfaltul în căutare de răcoare.
Voci iritate, tehnologie devastatoare, asfalt încins, scrâşnet de cauciucuri şi sirene ce se grăbesc definesc ziua oraşului veşnic zorit.
