vineri, 25 noiembrie 2016

Răcoarea vinului

-- Bună ziua Bunicule!
-- Aaaa... Ce surpriză! Bună Nepoate! Ce te-a făcut să mai treci pe aici?
-- Merg spre munte: mă întâlnesc cu nişte amici la Petroşani ca să urcăm în Parâng. În drum mi-am zis să vă fac o vizită.
- Acum înţeleg ce-i cu raniţa aia mare din spatele tău. Nu ţi-a fost greu pe drumul peste câmp de la gară?
-- Greu nu, dar am transpirat ceva. Nu credeam să mai fie atât de cald la început de septembrie.
-- Ai nimerit bine. Hai în beci să ne răcorim cu un vin de anul trecut. Că doar trebuie să fac loc pentru cel de anul ăsta.

Primul pahar răcoros s-a terminat pe nerăsuflate.  De la al doilea au început discuţiile de una, de alta, de ce am mai făcut, de ce s-a mai întâmplat prin sat, despre ce se vorbeşte în capitală. La al treilea, au început amintirile.

-- Era într-un septembrie tot aşa de călduros: toamna lui 1944. Auzisem că ruşii au intrat în ţară, dar nu credeam că vor ajunge prea curând în zona noastră. Aşa că, împreună cu soră-mea, am plecat, cu căruţa cu cai, la Petroşani  ca să vindem zarzavaturi, struguri, mere, pere şi nuci. După două zile în piaţă am luat drumul înapoi spre casă. Pe Defileul Jiului am întâlnit primii militari ruşi. (Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte de prima lor întrebare: Mai e mult până la Berlin?) După miezul nopţii, ajunşi la Bumbeşti-Jiu, am fost opriţi de câţiva ostaşi ruşi care stăteau lângă o căruţă cu doi cai. S-au uitat la căruţa noastră şi au început să descarce tot ce era în ea. Au mutat lucrurile din căruţa lor. Au controlat apoi şi hamurile de pe caii noşti: le-au dat jos şi le-au schimbat cu cele de pe caii lor. Şi au plecat lăsându-ne speriaţi cu toate lucrurile noastre vraişte. Am aşteptat să se lumineze bine de ziuă şi, cercetând căruţa rusească, am răsuflau uşuraţi: se putea repara uşor cu ceea ce aveam la îndemână. Am încărcat tot ce ne mai rămăsese şi am pornit spre casă. Când am ajuns, mama şi tata s-au bucurat că ne-au văzut sănătoşi lângă ei.  Hai noroc, Nepoate!

Şi ziua a trecut pe nesimţite iar noaptea a venit cu somn odihnitor. A doua zi, în trenul ce traversa Defileul Jiului, încercam să-mi imaginez frica Bunicului şi cât de greu i-a fost să o ascundă ca să nu-şi sperie şi mai mult sora mai mică.

I-aşi face acum un vin cadou Bunicului, dar el îşi spune povesteştile şi îşi deapănă amintirile în altă dimensiune. Aşa că o să-l păstrez pentru nepoţi când vor mai veni în vizită. Şi cum nu sunt expert în facerea vinului, cum era Bunicul, o să apelez la Comoara Pivniţei de la Vincon. Merită!

PS: Întotdeauna sunt necesare numai trei pahare: primul pentru sănătate şi bună dispoziţie, al doilea pentru creaţie şi înţelepciune şi al treilea pentru somn şi odihnă (folclor german).





Azi





Trecutul moare în fiecare secundă ca să lase loc prezentului care se exprimă prin clipă.

miercuri, 9 noiembrie 2016

Nume


„Fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens.” [Paulo Coelho – Al cincilea munte]

Tu ce nume ţi-ai ales?