File de agendă: aprilie 2000

Orașul este mare, respiră cu zgomot, înecat de praf şi gazul țevilor de eșapament, strălucește în centru prin luminile vitrinelor elegante și firmele de pe clădiri, cade în întuneric la “periferiile” care încep la câteva zeci de metri de bulevardele centrale și se lățesc până la margini. Parcurile se întind iernatic, fără frunze, primenite de maturi primitive, urâțite de lacuri fără apa sau retrase departe de malurile albite de hârtii și sticle de plastic. Cartierele bucureșteanului de rând: cenușiu bacovian, animat de lătratul câinilor ce lenevesc protector la buzele tocite ale scărilor de bloc. Praful îneacă aici parca mai mult, același praf care intervine decisiv în culoarea mașinilor ce-și păstrează nuanțele doar în jumătatea superioara a portierelor. Mașinile curg repede, mânate de un mecanism ce reduce șoferul la o simpla piesă dintr-un angrenaj imens; oamenii se întâlnesc pe străzi, se înghesuie în autobuzele noi, pe peroanele metroului ce sosește o data la 2 sau 10 minute. Sunt singuri în aglomerație. Hotelurile sunt frumoase, băncile sunt semețe, steagurile lumii flutura la picioarele clădirilor ce încearcă o evadare din limitele autohtone. Stingher, întunecat și îmbătrânit, vechiul București se întinde de la malul stâng al Dâmboviței până la Universitate, oferind deliciile unei arhitecturi doar partial salvate, lipsit de veselia unui prezent căruia să-i aparțină.