Dimineață. Oră de vârf. Stația de metrou Piața Unirii 1 forfotește de oamenii grăbiți, scrâșnet tipic de roți de metrou și anunțuri de "Atenție, se închid ușile!" Undeva sus, pe una din plăcuțele de orientare, doi porumbei privesc parcă mirați la ceea ce se întâmplă în jur. Nu par speriați. Cum au ajuns oare în stație? Și mai cunosc drumul de ieșire?
Lângă mine cineva ține două plase doldora. Din ele răzbate un miros de pateuri abia scoase din cuptor. Minutele între stații trec mult mai greu ca de obicei.
Doi tineri (cu bacalaureatul dat cu ceva ani în urmă) au vorbit încontinuu. Nu și-au ridicat de prea multe ori privirea din telefoane, degetele mișcându-se parcă spasmodic:
tu ce caracter ai folosit aici, să încerc și cu ăsta în echipă, unde găsesc un..., dar cum ai făcut rost de ăla, iar am greșit... Și așa mai departe. Recunosc: pe vremuri, când vorbeam despre fotbal, vreme și agricultură nu schimbam cursiv atât de multe cuvinte.
La ieșirea din stația de destinație este aglomerația obișnuită. Aud în spatele meu: "E mai rău ca în Pipera!" Ce repede uităm neplăcerile pe care nu le mai întâlnim.
