Geografie

A înflorit liliacul!

Răcoarea vinului

-- Bună ziua Bunicule!
-- Aaaa... Ce surpriză! Bună Nepoate! Ce te-a făcut să mai treci pe aici?
-- Merg spre munte: mă întâlnesc cu nişte amici la Petroşani ca să urcăm în Parâng. În drum mi-am zis să vă fac o vizită.
- Acum înţeleg ce-i cu raniţa aia mare din spatele tău. Nu ţi-a fost greu pe drumul peste câmp de la gară?
-- Greu nu, dar am transpirat ceva. Nu credeam să mai fie atât de cald la început de septembrie.
-- Ai nimerit bine. Hai în beci să ne răcorim cu un vin de anul trecut. Că doar trebuie să fac loc pentru cel de anul ăsta.

Primul pahar răcoros s-a terminat pe nerăsuflate.  De la al doilea au început discuţiile de una, de alta, de ce am mai făcut, de ce s-a mai întâmplat prin sat, despre ce se vorbeşte în capitală. La al treilea, au început amintirile.

-- Era într-un septembrie tot aşa de călduros: toamna lui 1944. Auzisem că ruşii au intrat în ţară, dar nu credeam că vor ajunge prea curând în zona noastră. Aşa că, împreună cu soră-mea, am plecat, cu căruţa cu cai, la Petroşani  ca să vindem zarzavaturi, struguri, mere, pere şi nuci. După două zile în piaţă am luat drumul înapoi spre casă. Pe Defileul Jiului am întâlnit primii militari ruşi. (Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte de prima lor întrebare: Mai e mult până la Berlin?) După miezul nopţii, ajunşi la Bumbeşti-Jiu, am fost opriţi de câţiva ostaşi ruşi care stăteau lângă o căruţă cu doi cai. S-au uitat la căruţa noastră şi au început să descarce tot ce era în ea. Au mutat lucrurile din căruţa lor. Au controlat apoi şi hamurile de pe caii noşti: le-au dat jos şi le-au schimbat cu cele de pe caii lor. Şi au plecat lăsându-ne speriaţi cu toate lucrurile noastre vraişte. Am aşteptat să se lumineze bine de ziuă şi, cercetând căruţa rusească, am răsuflau uşuraţi: se putea repara uşor cu ceea ce aveam la îndemână. Am încărcat tot ce ne mai rămăsese şi am pornit spre casă. Când am ajuns, mama şi tata s-au bucurat că ne-au văzut sănătoşi lângă ei.  Hai noroc, Nepoate!

Şi ziua a trecut pe nesimţite iar noaptea a venit cu somn odihnitor. A doua zi, în trenul ce traversa Defileul Jiului, încercam să-mi imaginez frica Bunicului şi cât de greu i-a fost să o ascundă ca să nu-şi sperie şi mai mult sora mai mică.

I-aşi face acum un vin cadou Bunicului, dar el îşi spune povesteştile şi îşi deapănă amintirile în altă dimensiune. Aşa că o să-l păstrez pentru nepoţi când vor mai veni în vizită. Şi cum nu sunt expert în facerea vinului, cum era Bunicul, o să apelez la Comoara Pivniţei de la Vincon. Merită!

PS: Întotdeauna sunt necesare numai trei pahare: primul pentru sănătate şi bună dispoziţie, al doilea pentru creaţie şi înţelepciune şi al treilea pentru somn şi odihnă (folclor german).

Geografie

Infinit

Împăcare

Repere geografice

Amintiri

Cândva, duminică, pe vremea şcolii. În Bucureşti a nins zile la rând. Zăpadă multă şi pufoasă. (Oare de ce zăpezile erau mult mai mari pe vremea copilăriei?) Am plecat cu mama spre nu mai ştiu unde. De abia ieşiţi pe uşa blocului, bulgări de zăpadă au pornit spre noi. Ne-am uitat în sus, şi de la geamul bucătăriei ne zâmbea tata continuând să arunce cu bulgări...

În urmă rămân numai amintirile.

Amintiri fără cuvinte

Amintiri

1937

Din nou primăvară

Deşi aproape în mijlocul oraşului, e linişte aici. O linişte aparte. Copacii încep să îmbrace iar verdele crud. Miroase a flori de primăvară. Vrăbiile, însoţite de triluri ale păsărilor ce nu am avut curiozitatea să le înţeleg, ciripesc gălăgois, salutând soarele din ce în ce mai puternic. Un cuc îşi cântă singurătatea. Doar croncănitul negru al ciorilor îţi aminteşte de timpul ce trece într-o singură direcţie. A trecut un an. Tată, cât de departe este departe?

Între cer şi mare

La munte, din infinitul cerului, stropi de apă mângâie pământul. Undeva în apropiere, un izvor plăpând se naşte printre stâncile bătute de vânt. Pleacă nehotărât spre vale, cu dorinţa de a ajunge cât mai repede acolo. La început e greu. Apoi, din ce în ce mai năvalnic, înspumat de vârtejuri şi avântat în cascade, devine tot mai puternic. Schimbă totul în jur. Nimic nu-i stă în cale. Cu cât înaintează mai mult, e din ce în ce mai atent la ce se întâmplă în jur, caută să priceapă totul şi să fie de ajutor. Când înţelege că drumul duce ireversibil spre mare, doreşte să cuprindă cât mai mult din verdele unduitor al câmpiei. E mult mai domol şi face din ce în ce mai multe meandre. Dar, într-un sfârşit, ajunge la mare. Se amestecă cu neantul. Şi soarele mângâie valurile şi ridică picăturile de apă spre cer.

Care sunt cerul şi marea noastră?

Primăvară

O ultimă ninsoare... Soare... O zi mohărâtă cu ploaie măruntă... Cer spuzit de stele... Aer proaspăt, călduţ... Noapte răcoroasă... Mii de luminiţe de Înviere... Şi, încetul cu încetul, griul iernatic al copacilor prinde verde crud. Iarba proaspătă ridică semeţ capul din pământul amorţit şi se îmbracă repede cu culoarea florilor. Culoare ce urcă pe crengile ciripitoare deschise spre cerul senin. Luna veghează vise şi speranţă nou încolţită. Ţipătul pescăruşilor se pierde peste smaraldul mării. După iarna îngheţată, natura se trezeşte la viaţă şi îşi cântă bucuria spre cosmosul infinit. Dar o altă viaţă se opreşte şi se întoarce spre Mama Glie. Pentru ea, timpul a încremenit definitiv în amintire. Suflet despărţit de trup a lasat durere şi tristeţe în jur. Cerul a rămas de aceeaşi culoare intensă, lumină strălucitoare filtrată prin ochii îndureraţi de lacrimi ai celor dragi. Încă o lumânare care a ars cu putere s-a stins. Şi fiecare lumânare stinsă, pe zi ce trece, ne apropie de soarta noastră. La revedere tată!