A fost odată...

A înflorit liliacul!

Geografie

Infinit

Împăcare

Repere geografice

Amintiri

Cândva, duminică, pe vremea şcolii. În Bucureşti a nins zile la rând. Zăpadă multă şi pufoasă. (Oare de ce zăpezile erau mult mai mari pe vremea copilăriei?) Am plecat cu mama spre nu mai ştiu unde. De abia ieşiţi pe uşa blocului, bulgări de zăpadă au pornit spre noi. Ne-am uitat în sus, şi de la geamul bucătăriei ne zâmbea tata continuând să arunce cu bulgări...

În urmă rămân numai amintirile.

Amintiri fără cuvinte

Amintiri

1937

Din nou primăvară

Deşi aproape în mijlocul oraşului, e linişte aici. O linişte aparte. Copacii încep să îmbrace iar verdele crud. Miroase a flori de primăvară. Vrăbiile, însoţite de triluri ale păsărilor ce nu am avut curiozitatea să le înţeleg, ciripesc gălăgois, salutând soarele din ce în ce mai puternic. Un cuc îşi cântă singurătatea. Doar croncănitul negru al ciorilor îţi aminteşte de timpul ce trece într-o singură direcţie. A trecut un an. Tată, cât de departe este departe?

Între cer şi mare

La munte, din infinitul cerului, stropi de apă mângâie pământul. Undeva în apropiere, un izvor plăpând se naşte printre stâncile bătute de vânt. Pleacă nehotărât spre vale, cu dorinţa de a ajunge cât mai repede acolo. La început e greu. Apoi, din ce în ce mai năvalnic, înspumat de vârtejuri şi avântat în cascade, devine tot mai puternic. Schimbă totul în jur. Nimic nu-i stă în cale. Cu cât înaintează mai mult, e din ce în ce mai atent la ce se întâmplă în jur, caută să priceapă totul şi să fie de ajutor. Când înţelege că drumul duce ireversibil spre mare, doreşte să cuprindă cât mai mult din verdele unduitor al câmpiei. E mult mai domol şi face din ce în ce mai multe meandre. Dar, într-un sfârşit, ajunge la mare. Se amestecă cu neantul. Şi soarele mângâie valurile şi ridică picăturile de apă spre cer.

Care sunt cerul şi marea noastră?

De vorbă cu tata: Despărţire

Trecut-au anii, vor mai trece.
Ce-a fost acuma ştim,
Ce va veni, nimic nu ştim cu siguranţă.
Se vor ivi alte cărări
Pe care, tot mai greu, le vor strabate.
În amintiri ne vom scălda cu toţii.
Vom fi ce-am fost, copiii de-altădată,
Care am crescut, ne-am ridicat,
Şi-am încercat să prindem aripi şi să zburăm,
Pământul să-l privim de sus.
Dar, am rămas aceeaşi. .
Prietenii ni-i vom gasi mai greu,
Distanţa va fi mare.
Cu greu vom trece pragul uşii.
Păşind pe treapta scării,
Vom spune-n gândul nostru:
Am fost copii odată,
Vom deveni copii şi
Vom rămâne, poate,
în amintirea celor care vin.
Să nu ne înspăimânte însă gândul,
Că fiecăruia din noi,
Ne va veni cu timpul rândul
Când vom juca un ultim joc.
Şi-apoi, în timp, vom fi ... pământ.

Primăvară

O ultimă ninsoare... Soare... O zi mohărâtă cu ploaie măruntă... Cer spuzit de stele... Aer proaspăt, călduţ... Noapte răcoroasă... Mii de luminiţe de Înviere... Şi, încetul cu încetul, griul iernatic al copacilor prinde verde crud. Iarba proaspătă ridică semeţ capul din pământul amorţit şi se îmbracă repede cu culoarea florilor. Culoare ce urcă pe crengile ciripitoare deschise spre cerul senin. Luna veghează vise şi speranţă nou încolţită. Ţipătul pescăruşilor se pierde peste smaraldul mării. După iarna îngheţată, natura se trezeşte la viaţă şi îşi cântă bucuria spre cosmosul infinit. Dar o altă viaţă se opreşte şi se întoarce spre Mama Glie. Pentru ea, timpul a încremenit definitiv în amintire. Suflet despărţit de trup a lasat durere şi tristeţe în jur. Cerul a rămas de aceeaşi culoare intensă, lumină strălucitoare filtrată prin ochii îndureraţi de lacrimi ai celor dragi. Încă o lumânare care a ars cu putere s-a stins. Şi fiecare lumânare stinsă, pe zi ce trece, ne apropie de soarta noastră. La revedere tată!