Chemarea infinitului

Povești, povețe, amintiri...

Amintiri

Poveştile râului

Râul învită la meditaţie, fiind un îndemn la persistenţă, perseverenţă şi mişcare continuă pentru atingerea ţelului. Pentru bunicul râul avea şi alte semnificaţii, mai ales dacă îi aducea aminte de una din numeroasele poveşti pescăreşti.

Lecţia de zoolgie marină

Guvidul de mare este un pește mic marin care trăiește pe fundul mării, în vecinătatea țărmului.

Amintiri

Poveştile sunt mereu tinere

Amintiri fără cuvinte

Vacanţă

Vara iernii

Mă uit pe geam cum decembrie cerne o ploaie îngheţată peste oraş, îmbrăcând copacii în strălucire de cristal. Gândul îmi zboară spre arşiţa unei zile de vară, când, plecaţi de dimineaţă, am traversat cu bacul Dunărea în căutarea unui loc propice de pescuit. După un marş forţat pe malul apei, bunicul a decis că a găsit locul perfect. A întins repede undiţele şi am început aşteptarea cu ochii fixaţi pe plutele nemişcate. Nu prea vorbeam (ca să nu speriem peştii). A fost prima mea aruncare de lansetă, când, cu toată deschiderea de apă din faţă, am întins peste 30 de metri de fir în păpurişul de pe mal. Bunicul n-a spus nimic şi s-a chinuit un sfert de oră de recupereze nailonul intact. Apoi a meşterit ceva la cârlige şi a aruncat el lanseta. După alte 5 minute mi-a strigat precipitat, cu un zâmbet ştrengăresc întipărit pe faţă: „Repede! Vezi că trage!” Am început să mulinez cu speranţă, părândumi-se că zăresc ceva la capătul firului. Şi era... peştişorul roşu de plastic rămas în casă de pe vremea primelor mele băi. (Sau asta nu s-a întâmplat în acea zi, ci, de fapt, mi-a povestit-o frate-miu din altă partidă de pescuit? Oricum, îmi aduc aminte pestiţorul cu buza găurită de cârlig.) Arşiţa zilei a făcut să terminăm destul de repede apa din bidonul de tablă. Cu gurile uscate urmăream cu uimire cum ţăranii din zonă veneau din când în când la malul Dunării să-şi potolească setea. Noi nu am îndrăznit să le urmăm exemplul. Nu îmi mai aduc aminte cât peşte am prins atunci (dacă am prins), dar la întoarcere, în aşteptarea bacului, ne-am cinstit cu o saramură cu mujdei şi mămăligă şi o bere rece la crâşma sătească. Unde o fi acum peştişorul roşu de plastic? Şi cui îi spune acum bunicul poveşti pescăreşti?

Bunicul

Spre sfârşitul lui august 1999 (după eclipsa totală), ne întorceam cu maşina de la ţară spre Bucureşti. L-am luat şi pe bunicul, căci, după câteva săptămâni petrecute în aerul curat şi limpede al vieţii de la sat, se hotărâse să se întoarcă la confortul apartamentului de oraş. A fost tăcut tot drumul, cum devenise, încet-încet, în ultima perioadă. Nu mai era volubil şi vesel ca în anii precedenţi. Părea întors spre o realitate lentă, tăcută, numai de dânsul ştiută.

Ca aproape întotdeauna, una din opriri a fost la micii de la Deduleşti. Când m-am întors la maşină, cu cartonul aburind de miresme, s-a uitat mirat la ce am adus şi apoi, mai mirat, la mine: „Dar bine nepoate! Nu dai şi tu o bere?” Şi i-a apărut un zâmbet ştrengar în colţul gurii.

Astăzi, bunicul ar fi împlinit 104 ani. LA MULŢI ANI Bunicule!