miercuri, 2 decembrie 2009

Bunicul

Spre sfârşitul lui august 1999 (după eclipsa totală), ne întorceam cu maşina de la ţară spre Bucureşti. L-am luat şi pe bunicul, căci, după câteva săptămâni petrecute în aerul curat şi limpede al vieţii de la sat, se hotărâse să se întoarcă la confortul apartamentului de oraş. A fost tăcut tot drumul, cum devenise, încet-încet, în ultima perioadă. Nu mai era volubil şi vesel ca în anii precedenţi. Părea întors spre o realitate lentă, tăcută, numai de dânsul ştiută.

Ca aproape întotdeauna, una din opriri a fost la micii de la Deduleşti. Când m-am întors la maşină, cu cartonul aburind de miresme, s-a uitat mirat la ce am adus şi apoi, mai mirat, la mine: „Dar bine nepoate! Nu dai şi tu o bere?” Şi i-a apărut un zâmbet ştrengar în colţul gurii.

Astăzi, bunicul ar fi împlinit 104 ani. LA MULŢI ANI Bunicule!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu