În așteptarea lui 8

Nu este târziu, dar întunericul a alungat deja culorile zilei. Stelele clipesc rece pe cerul negru. Frigul pune stăpânire pe câmp, pe case, pe copacii desfrunziți, pe oraș. Luminile clădirilor de birouri privesc mirate după luna ce n-a apărut. La câte o fereastră, albul rece al neonului dispare înghițit de întunericul înserării. Orele muncă au luat sfârșit. Goana ordonată a mașinilor e întreruptă periodic de semaforul din intersecție. Cu excepția fâșiitului cauciucurilor pe asfalt, e liniște împrejur. Câte o pală rece de vânt amorțește orice gând. În stația de autobuz sunt doar câțiva călători zgribuliți, ce aruncă priviri întrebătoare când la minutarul ceasului (ce a depășit cifra trecută pe orar), când în depărtare, încearcând să distingă o lumină cunocută. Și totul în jur se destinde. Autobuzul oprește. Se anunță o seară liniștită. Mâine urmează o nouă zi.