Drumul

Castanul din apropiere a ruginit și a început să-şi piardă fructele îmbrăcate în furnir de mobilă. Trebuie să ciuleşti urechile bine când treci pe sub el şi să fii pe picior de fugă. Un fluture alb, punctat cu cerculeţe mici albastre, zboară purtat de o adiere răcoritoare dintr-o floare pestriţă către alta galbenă. Iarba scurtă a câmpului bate şi ea spre auriu şi e stropită de culorile toamnei. O albină rătăcită e în căutarea mierii. Sau poate a stupului. În copacii încă verzi, parcă se aude ciripitul vrăbiilor acompaniat de bocănitul unei ciocănitoare. Un drum vine din stânga şi se duce departe. Trece pe lângă costa de deal cu iarba îngălbenită de dogoarea soarelui, fân tocmai bun de cosit. Au început pregătirile de iarnă. Mai sus, muntele se ridică spre cerul albastru pătat de nori. Totul este nemișcat. O linişte deplină învăluie totul. Ca într-un tablou al bunicii.

Momente

Liniște

Câteva cuvinte

Liniște

Albastrul amintirilor

Amintirile unei ierni

Bunica era cea care avea grijă ca tradiţiile simple să fie respectate. Indiferent cât de grea era iarna, pantofii primeau întotdeauna cadoul lor de Moş Nicolae. Odată, când, cine mai ştie de ce, nu a putut cumpăra micile atenţii, bunicul a primit un ... morcov. Amintirile nasc un zâmbet nostalgic.

Pastel

O pată albă de culoare punctează întinderea caldă a mării: un iaht ce-și poartă poveștile și visele spre țărmuri însorite sau bătute de vânt și udate de stropi repezi de ploaie. Albastru, alb, verde, smarald, auriu, galben, purpură: pastel de acuarelă. Amintiri...

Amintiri

Geometrie

Este iar toamnă

O nuanţă de alb. O nuanţă de albastru. Imaginaţia zboară departe răscolind întâmplări uitate. O nuanţă de verde ce ascunde tradiţiile trecutului. Soarele zilei de astăzi. Acuarelă. Amintiri.

Dialog uitat

Bunicul: Spune-i lui tata să-ţi ia o caracatiţă.
Nepoţica: Tataaa! Vleau o calacatiţă!
Tatăl: Şi unde o punem? Caracatiţa trebuie să stea în apă.
Nepoţica (la sugestia Bunicului): În cadă!
Tatăl: Şi tu unde o să mai faci băiţă?
Nepoţica (prompt): În bucătălie! Fac băiţă în cuvetă!!!

100

Imaginaţia amintirilor

Câteodată, în seninul înălţimilor, norii oferă un spectacol impresionant. În contrastul clar dintre albul pur învolburat de brize şi albastrul perfect, imaginaţia vede fiinţe fantastice, cunoscute. Uite acolo un fluture gata de zbor! Un cal în plin galop alături de o pisică ce toarce liniştită! Sau un bunic (cu barba albă?) ce veghează din Cer calea nepoţilor pe Pământ...

Amintiri fără cuvinte

Sâmburele

Într-una din verile călduroase rămase în amintire, nepoţica s-a hotărât să stea mai mult la bunici. Într-una din zile bunicul a luat-o la plimbare cu maşina. Drumul până în satul pierdut printre vii a trecut repede cu poveşti şi o droaie de întrebări. „Bunicule, dar maşina asta nu are aer condiţionat?”. „Ba da”, şi bunicul a deschis geamul spunând vââjjjjjjjj. „Bunicule, dar maşina asta nu are radio să ascultăm nişte muzică? „Ba da”, şi bunicul a început, cum să pricepea, să fredoneze o melodie.

Timpul în sat a zburat pe nesimţite. Cu puţin înainte de plecare, nepoţica s-a dus la toaleta ţărănească din fundul grădinii, iar bunicul s-a oprit sub prunii daţi în rod să guste savoarea fructelor. Deodată a izbucnit un strigăt parcă disperat: „Buniiculeee!!!” A tresărit, i s-a oprit respiraţia, a înghiţit în sec şi a întrebat cu o voce speriată, moale şi gâtuită: „Ce ai păţit?? Ce s-a întâmplat??” „A nimic”, a venit răspunsul calm, „dar nu mai e hârtie.” Pe drumul de întoarcere bunicul privea fix la trafic fără să spună nimic. Nepoţica era mirată, căci nu era obişnuită cu o aşa tăcere. După un timp a încercat cu „Bunicule, fă ca aerul condiţionat!” Nu a primit nici un răspuns. După alţi kilometri: „Bunicule, fă ca radioul!” Şi, în fine, a primit un răspuns trist: „Nu pot. Când ai strigat, m-am speriat, am înghiţit un sâmbure de prună şi mi-a rămas în gât.”

Bunicul îşi continuă povestea păţaniei: „Am ajuns la spital. Mai era acolo un domn care înghiţise un os de peşte. A venit doctoriţa şi l-a luat întâi pe el. S-au auzit nişte zgomote ciudate în cabinet şi la ieşire domnul părea cam pierdut. Doctoriţa m-a invitat în cabinet. Şi văd că ia ceva aşa ca o foarfecă mare dar care avea două lopăţele la capăt. Îmi spune că o va folosi să-mi scoată sâmburele. Când văd drăcia din mâna ei, mai înghit odată în sec şi minune: sâmburele se duce!”

Ne lipsesc poveştile bunicilor.

Demult

Zi frumoasă de toamnă cu cer senin şi soare blând. La malul apei, ca şi în oraş de altfel, e multă linişte, o linişte de sat ce se bucură de odihna unei duminici lipsite, ca toate duminicile, de grija muncilor câmpului. Privind în jur la oamenii ce se plimbă relaxat, gândindu-mă la toate lucrurile ce par la locul lor, menite să uşureze zilele, mă întreb cum or fi arătat locurile cu aproape două secole în urmă. Ce l-a putut convinge pe tatăl plin de grji că aici nu este ţara potrivită pentru fii lui şi i-a trimis in colţuri opuse ale lumii? Dar fără această decizie, bunica ar fi avut alte poveşti de spus.

E din nou toamnă, bunico!

Bunicul

Nu la mult timp după ce nepoţica a început să facă primele năzbâtii, i s-a spus Bunicul. Născut nu foarte departe de munte şi-a aşezat soarta la mal de Dunăre, împrumutând din blândeţea fluviului ajuns la câmpie. Spunea mereu poveşti de o viaţă, câteodată cu iz de ireal: o ploaie de vară la stupi, bunicul născut în Cipru, un tort de mămăligă, un transport de cartofi încolţiţi, prima alimentare cu apă în nordul Moldovei, un sâmbure buclucaş de prună, o gustare copioasă la birtul de lângă calea ferată, şi câte şi mai câte. Îşi admira familia. Iubea nepoţii şi le dădea mereu poveţe de urmat sau reguli de încălcat. Şi iubea pisicile (îţi puteai da seama după privirea lui Safari când se furişa pe lângă dânsul). Aprecia o mâncare bună şi un pahar de ţuică de prună. A îndrăgit sudoku, cuvintele încrucişate şi socotelile bine puse la punct. Era mereu curios şi fin observator al naturii umane: „Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. De ce merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii?” Iar moşii de pe banca din parc nu-i puteau ţine piept convingerilor politice.

La două zile după Crăciun, sub cerul ce cernea lacrimi albe, s-a hotârât să nu mai aştepte primăvara şi a plecat să povestească trecutului. Adio, Bunicule!

Brăileanul

A venit cu treburi în Bucureşti (mai mult de nevoie decât de voie). După ce a rezolvat ceea ce avea de făcut, a mai rămas câteva zile în vizită. Şi-a păstrat obiceiurile oraşului de la Dunăre. Dar observaţiile au fost cu totul altele:

• Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. La Brăila au feţe luminate şi se uită în jur parcă cu curiozitate. Aici, merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii.
• Nu credeam că sunt atât de mulţi pensionari în Bucureşti! În piaţă, atât cei care vînd cât şi cei care cumpără sunt în vârstă. Unde sunt tinerii?

Şi s-a întors la liniştea de acasă.

La mulţi ani, bunico!

La mulţi ani, bunico! Astăzi este ziua ta şi am trecut să mai stăm de vorbă. N-am mai ajuns de mult, căci activitatea de zi cu zi parcă nu mai lasă loc de nimic.

La mulţi ani, bunico! Ce linişte e aici la dumneata! Şi ce linişte simţeam de fiecare dată când ne întâlneam, indiferent dacă eram obosit, supărat sau vesel! Şi cât de mult mi-au folosit sfaturile primite. Nu ştiu dacă ţi-am mulţumit întotdeauna pentru ele.

La mulţi ani, bunico! Ţi-am adus un buchet de flori de câmp. Ştiu cât de mult îţi plăcea să admiri natura şi să-i pictezi pastelul plin de viaţă. Mi-aduc aminte cu plăcere de toate excursiile pe care le-am făcut împreună. Mi-aduc aminte de vacanţele copilăriei: cea de primăvară la munte şi cea de vară la mare.

Bună bunicule. Azi am vorbit mai mult cu bunica, căci este ziua ei.

Se lasă seara. Pornesc şi eu spre casă. O să las lumânărica pe care am adus-o, aprinsă, ca o reflectare pe pământ a stelelor de deasupra, o mică strălucire în bezna ce se va lăsa peste liniştea de aici.

La mulţi ani, bunico!