Nu la mult timp după ce nepoţica a început să facă primele năzbâtii, i s-a spus Bunicul. Născut nu foarte departe de munte şi-a aşezat soarta la mal de Dunăre, împrumutând din blândeţea fluviului ajuns la câmpie. Spunea mereu poveşti de o viaţă, câteodată cu iz de ireal: o ploaie de vară la stupi, bunicul născut în Cipru, un tort de mămăligă, un transport de cartofi încolţiţi, prima alimentare cu apă în nordul Moldovei, un sâmbure buclucaş de prună, o gustare copioasă la birtul de lângă calea ferată, şi câte şi mai câte. Îşi admira familia. Iubea nepoţii şi le dădea mereu poveţe de urmat sau reguli de încălcat. Şi iubea pisicile (îţi puteai da seama după privirea lui Safari când se furişa pe lângă dânsul). Aprecia o mâncare bună şi un pahar de ţuică de prună. A îndrăgit sudoku, cuvintele încrucişate şi socotelile bine puse la punct. Era mereu curios şi fin observator al naturii umane: „Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. De ce merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii?” Iar moşii de pe banca din parc nu-i puteau ţine piept convingerilor politice.
La două zile după Crăciun, sub cerul ce cernea lacrimi albe, s-a hotârât să nu mai aştepte primăvara şi a plecat să povestească trecutului. Adio, Bunicule!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu