Vara iernii

Mă uit pe geam cum decembrie cerne o ploaie îngheţată peste oraş, îmbrăcând copacii în strălucire de cristal. Gândul îmi zboară spre arşiţa unei zile de vară, când, plecaţi de dimineaţă, am traversat cu bacul Dunărea în căutarea unui loc propice de pescuit. După un marş forţat pe malul apei, bunicul a decis că a găsit locul perfect. A întins repede undiţele şi am început aşteptarea cu ochii fixaţi pe plutele nemişcate. Nu prea vorbeam (ca să nu speriem peştii). A fost prima mea aruncare de lansetă, când, cu toată deschiderea de apă din faţă, am întins peste 30 de metri de fir în păpurişul de pe mal. Bunicul n-a spus nimic şi s-a chinuit un sfert de oră de recupereze nailonul intact. Apoi a meşterit ceva la cârlige şi a aruncat el lanseta. După alte 5 minute mi-a strigat precipitat, cu un zâmbet ştrengăresc întipărit pe faţă: „Repede! Vezi că trage!” Am început să mulinez cu speranţă, părândumi-se că zăresc ceva la capătul firului. Şi era... peştişorul roşu de plastic rămas în casă de pe vremea primelor mele băi. (Sau asta nu s-a întâmplat în acea zi, ci, de fapt, mi-a povestit-o frate-miu din altă partidă de pescuit? Oricum, îmi aduc aminte pestiţorul cu buza găurită de cârlig.) Arşiţa zilei a făcut să terminăm destul de repede apa din bidonul de tablă. Cu gurile uscate urmăream cu uimire cum ţăranii din zonă veneau din când în când la malul Dunării să-şi potolească setea. Noi nu am îndrăznit să le urmăm exemplul. Nu îmi mai aduc aminte cât peşte am prins atunci (dacă am prins), dar la întoarcere, în aşteptarea bacului, ne-am cinstit cu o saramură cu mujdei şi mămăligă şi o bere rece la crâşma sătească. Unde o fi acum peştişorul roşu de plastic? Şi cui îi spune acum bunicul poveşti pescăreşti?