Sâmbătă, încurajat de soarele ce strălucea vesel de dimineaţă pe cerul senin (după mai bine de două săptămâni de nori gri şi multă ploaie măruntă de sfârşit de toamnă românească), m-am hotărât la o excursie la Köln. Zis şi făcut: m-am conectat la internet, am făcut rezervarea de bilet dus-întors, l-am tipărit şi la 9:15 eram în drum spre gară.
(O paranteză despre transporturile pe calea ferată în Germania, unde Deutsche Bahn încurajează excursiile cu trenul. De obicei, cel puţin o dată pe oră găseşti un tren care te duce, dacă nu direct la destinaţie, spre o legătură către destinaţie. În mod normal, un bilet dus-întors, fără restricţii, la Köln e în jur de 90 de euro. Dar unul valid o zi, pe trenurile regionale e doar 27. Iar pentru un grup de până la 5 persoane este 40!)
Gara Centrală din Köln te întâmpină cu o vânzoleală de nedescris (mai ceva ca staţia de metrou de la Piaţa Victriei în oră de vârf). Scăpat cu bine din buluceala sutelor de turişti, atenţia îţi este atrasă de impunătoarele turnuri ale catedralei (Kölner Dom). Cele 532 de trapte (marea majoritate a lor pe spirala ce se strecoară prin turnul de sud) te duc, cu ceva efort, până la cota 97 (de metri). E cel mai înalt punct la care poţi ajunge (cu o privire pe măsură a oraşului şi împrejurimii). Mai sus se întinde doar dantelăria de piatră, terminată cu o imensă floare (nu cruce), ce, de la 157 de metri, vegează oraşul de mai bine de un secol. Pe la mijlocul drumului (cota 53) poţi să faci popas în camera clopotelor (unde bătaia de ciocan ce marca sfertul de oră în unul din clopotele mici, mic în comparaţie cu celelalte, nu cu propria-mi statură, m-a convins să nu aştept încă un sfert de oră ca să pornesc mai departe.)
După o privire din turn (coborârea e mult mai uşoară) şi o lumânare aprinsă lângă unul din multele altare, catedrala merită cercetată şi pe din-afară. Streşinile acoperişului sunt ornate cu a multitudine de statui de piatră, printre figurile fantastice amestecându-se animale domestice: un porc, un câine. Terminând cu admirarea catedralei, dacă deja te dor picioarele, te poţi odihni pe scările ce dau spre piaţa gării; nu faci notă discordantă.
Paşii îţi sunt atraşi apoi de o altă dantelărie, de astă dată de metal: Podul Hohenzollern, cu ale lui mii de lacăte ale îndrăgostiţilor prinse de grilaje. O plimbare pe malul Rinului şi apoi prin centru reconstruit după bombardamentele din 1945 (căscând gura la artiştii ambulanţi şi păzit vigilent de echipajele de poliţie şi având grijă să nu treci prin piaţeta Filarmonicii -a cărei arhirectură arată interesant din înălţimea turnului catedralei, dar care de la sol pare o îngrămădire de obiecte fără rost- căci zgomotul paşilor s-ar putea auzi înăuntru şi ai putea perturba repetişiile sau chiar concertul în desfăşurare !?!), plus o bere (şi nu numai) la una din terasele din zonă, fac ca timpul până la trenul de seară să treacă pe nesimţite. Iei încă o dată în piept vânzoleala din gară, priveşti mirat perechile îmbrăcate în piele neagră şi zornăind de lanţuuri (ce s-or fi adunat, de la bunici la nepoţi, la cine ştie ce fetival), nu dai atenţie celor doi care se sărută de rămas bun (se spune că în Köln 10% din populaţie este atrasă de acelaşi sex) şi ajungi la peronul dorit. Urmează un drum cu trenul în care ai timp să rememorezi întreaga zi (având însă grijă să nu ratezi staţia de tranzit).
[Mai multe poze în albumul
De prin Germania.]
În apropierea intersecţiilor sunt indicatoare de limitare de viteză (la 60 sau 70 km/h), dar nu există indicatoare de terminare a restricţiei.
