Zilele trecute nu au dispărut. Ele se rearanjează în noi, ca niște fotografii developate târziu. Unele imagini sunt clare, tăioase, aproape vii: momente în care am râs, am iubit, am suferit, am înțeles ceva esențial. Altele sunt estompate, ca și cum ar fi fost privite printr-o perdea subțire. Le recunoaștem forma, dar nuanțele se pierd.
Timpul nu întreabă ce vrem să păstrăm. El doar selectează. Unele întâmplări rămân active, cu un viitor al lor: revin în gând, ne modelează deciziile, ne împing înainte. Sunt amintiri care respiră, care cresc odată cu noi. Ele nu sunt doar trecut, ci semințe pentru ceea ce urmează.
Dar altele, încet și în liniște, devin istorie, se fixează într-un fel de eternitate interioară. Timpul încremenește acolo, în acea zonă în care nu mai există schimbare, doar păstrare. Sunt momente pe care nu le vom mai retrăi niciodată, oameni pe care nu îi vom mai întâlni, drumuri pe care nu vom mai păși.
În această alternanță, între ceea ce continuă și ceea ce se oprește, se ascunde frumusețea dar și cruzimea timpului. El ne dă ritmul vieții, dar ne și amintește că nimic nu este definitiv, în afară de ceea ce a fost deja trăit.
Și poate că tocmai aici se află sensul: în felul în care învățăm să privim înapoi fără să ne pierdem, să păstrăm fără să ne agățăm, să lăsăm să plece fără să uităm. Timpul nu este doar un martor, ci un sculptor tăcut. Din secundele care trec, el ne modelează pe noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu