În fiecare seară, când lumina apusului se topește în mare ca aurul într-un creuzet ceresc, Kira apare fără zgomot în fața tavernei. Nimeni nu o vede venind. Se desprinde parcă din umbra zidurilor ori se ridică din însăși sarea depusă pe pietre. Se așeza mereu în același loc. Cu un ochi închis spre amintiri și unul deschis către mare.
Turiștii cred că este doar o pisică. Dacă-i întrebi, pescarii zâmbesc și schimbă vorba. Copiii, care încă mai au puterea de a vedea ceea ce adulții uită, șoptesc că ea vorbește cu marea în nopțile fără lună. Și au dreptate.
Pisica pare mai bătrână decât satul. Ochii ei adânci păstrează reflexele unor furtuni pe care nimeni nu și le mai amintește. În privirea ei dorm corăbii dispărute, jurăminte uitate și numele unor oameni pe care timpul i-a șters din piatră și din memorie.
Stă și privește. Privește valurile ce se sparg de țărm ca niște mesageri obosiți. Privește turiștii care cred că au ajuns acolo pentru o vacanță, fără să știe că insula îi chemase cu mult înainte, prin vise și nostalgii fără nume.
Și uneori, chiar în clipa dintre zi și noapte, când lumea pare să-și țină răsuflarea, ochii pisicii se aprind ca două mici faruri verzi: numără sufletele întoarse acasă. Nu ale oamenilor. Ale amintirilor. Căci marea nu uită nimic. Iar pisica este bibliotecara ei tăcută.
Stă la marginea lumii, între apă și piatră, între vis și realitate, păzind poveștile pe care valurile le aduc și le iau. Și poate că, într-o zi, când ultima tavernă se va închide și ultimul pescar va pleca, ea va rămâne tot acolo, privind orizontul. Cu un ochi închis. Și cu celălalt veghind eternitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu