În 2020 peste țară nu s-a pogorât nici secetă, nici vifor, ci un balaur din ceață. Nimeni nu-i văzuse chipul, dar toți îi simțeau umbra. Se strecura pe ulițe pustii, închidea porți și ferestre și punea tăcere peste cântece și râsete. Avea o mie de capete și fiecare purta un alt nume: teamă, singurătate, îndoială, dor. Când credeam că am doborât unul, din negura zilei se ivea altul, mai greu de înțeles și mai greu de înfruntat. Dar neamul nu s-a plecat. Fără săbii și fără armuri, a pornit la luptă cu armele la îndemână: răbdarea, grija, speranța. Au traversat împreună o pădure lungă de zile identice, ca un Harap-Alb rătăcit între poveste și adevăr, căutând lumina de la capătul drumului.
2020 a rămas în amintire ca anul în care balaurul nu a fost răpus prin vitejie, ci îmblânzit prin rezistență; anul în care tăcerea a fost mai grea decât zgomotul și în care fiecare am purtat, fără să ne dăm seama, câte puțin din povara unui erou de basm. Am fost licăriri de lumină prinse în solzii întunericului, învățând să strălucim tocmai atunci când lumea era întunecată.
Notă: Poveste creată cu ajutorul AI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu