Orice framantare pana la urma se rezuma la dragoste: dragoste fata de pariniti, dragoste fata de cei dragi, dragoste fata de partener. (Oare necunoscutul universului este chiar dragostea in sine?) Fiecare are nevoie de ea. Dar cand o impartasim cu cineva unic pentru noi, atunci inima noastra parca e transfornată de acea persoana speciala intr-un alt eu individual care traieste in noi si care nu poate fi stapanit: un omuleţ al naibii de năbădăios. Desi ne dam seama ca unele lucruri sunt gresite, omuleţul din interiorul nostru, care are propria lui viata, actioneaza cum vrea el. Și când persoana respectiva pleaca, omuleţul care ne tinea de urât în clipele de îndoială şi singurătate, dispare si ia cu el toate sperantele noastre de moment. Corpul nostru, obisnuit cu omuletul care ne transmitea fericire si pasiune in fiecare secunda, este coplesit de tot si trebuie sa faca fata la mai multe. Inima devine din nou un simplu organ, dar care parca acum pompeaza mai greu sangele. Şi de fiecare data cand ne amintim o clipă fugară sau cand simtim parfumul familiar pierdut prin aer, inima noastra accelereaza sangele si simtim iar o fărâmă din omuletul de demult care dansa in noi mereu. Acest lucru ne deschide si ne ofera o esenta vaga de sclipire in ochi. Dar apoi inima revenind la pulsul normal. Atunci simtim si realitatea care ne loveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu