Iarna amintirilor

Cândva, în satul copilăriei de la poale de munte, a nins continuu 5 zile. După prima, troienele au pus stăpânire pe drum, lăsând doar câte o potecă îngustă ce lega curtea a doi vecini. În a doua zi, sub greutatea zăpezii, firele de curent s-au rupt în vreo câteva locuri, dar satul n-a rămas în beznă căci lămpile cu gaz erau întotdeauna la îndemână. Trosnetul lemnelor ce ardeau în sobă era îngânat de glasul vântului în luptă cu ninsoarea. Activitatea din gospodărie era redusă la strictul necesar: mâncare la puţinele animale ce treceau peste iarnă, având şi grijă ca să aibă de unde bea apă. Iar proviziile făcute din timp pentru astfel de situaţii erau îndestulătoare.

După ce ninsoarea şi viscolul s-au oprit, drumul a fost curăţat (şi s-a umplut de săniile copiilor). A doua zi, firele de curent rupte au fost înlocuite şi totul a reintrat în normal. Iar la sfărșitul săptămânii am luat drumul înapoi spre București, cu Dacia 1300 albastră condusă de tata. De abia după vreo jumătate de oră de la plecare căldura a învins aerul rece din mașină și a topit gheața de pe geamuri. Și cei 300 de kilometri până la destinație, pe drumuri acoperite, în parte, de un strat gros de geață, au trecut fără peripeții.

Satul de la poale de munte, derdelușul, vacanțele la munte (și la mare), Dacia 1300 sunt repere care au marcat copilăria și adolescența.

Pe atunci nu exista cod portocaliu sau roșu. Eram mai puternici în conviețuirea cu natura. Acum, înconjurați de tehnologie şi de abundență (de multe ori inutilă şi smintitoare), devenim din ce în ce mai slabi ca fiinţe umane.