Drum

Fiecare dimineață se naște din amintirea dimineţilor apuse. Fiecare pas continuă milioanele de paşi pe care i-ai făcut până la el. Fiecare zi îşi poartă mai departe trecutul. De fiecare dată când întinzi mâna să atingi ceva nou, te gândeşti la ce ai dobândit până acum şi mişcarea îţi este domolită de neliniştea de a nu pierde ceea ce ai. În drumul spre ceea ce vrei să fii, nu poţi ignora ceea ce ai făcut. Din zilele trecute se conturează ziua de mâine. Din zilele de ieri s-a întruchipat locul unde eşti acum, singurul punct din care poți pleca mai departe. Tu, împreună cu trecutul tău.

Scuza

O scuză este un obstacol pe care tu singur ţi l-ai pus în cale pentru a-ţi justifica frica de schimbare. Schimbarea este singurul mod de a avea alte realizări. Dacă continui să faci ceea ce ai făcut până acum, veţi obţine exact rezultatele de până acum.

Frunza

Totul a început într-o zi însorită și rece când iarna se pregătea de plecare. Vântul a mângâiat domol crengile înghețate, le-a împodobit cu picături de apă și a spart primul mugure al primăverii. A revenit după câteva zile să dea un sărut ușor punctului verde crud ce încerca să se transforme în frunză. A urmărit atent cum verdele crud a căpătat putere. Au fost mereu împreună, prin ploile scurte de primăvară, în nopțile fără lună, calmând arșița verii, în ploaia gri a începutului de toamnă. Încântată de poveștile vântului, frunza și-a dorit să zboare. În nopțile tot mai lungi au inception să depene amintiri. Frunza a pierdut culoarea verde devenind un galben crud. Vântul i-a dat ultima sărutare și, într-o noapte rece-cețoasă, a luat-o în primul și ultimul ei zbor. Apoi vântul a rămas singur.

Paşi pe nisip

Marea vieții mângâie leneș nisipul zilelor de azi. Privind în urmă vedem paşii ce i-am făcut până acum, unii şterşi de apa veşnic în mişcare, alţii parcă mai putrenic puşi în evidenţă de valurile nărăvaşe. În faţă se întinde nisipul dornic de a reţine, cât de mult va putea, noile noastre urme. Furtunile trecutului au rămas în urmă. Viitorul se întinde promiţător înainte, dar numai când va deveni trecut vom şti cât de liniştit a fost.

Trecutul nu-l putem schimba. Să învăţăm din el şi să facem în aşa fel încât să ne bucurăm de prezent şi să fim încrezători în viitor. Nu trebuie să ne pară rău de ceea ce a fost, de ceea ce n-am făcut, ci trebuie să mulţumim pentru locul în care am ajuns. Este singurul punct din care acum putem pleca mai departe. Să privim minunile simple din jurul nostru şi să învăţăm, din tot ce ne înconjoară, cum să fim mai buni, mai frumoși, mai întelepţi şi mai iubitori. Să ne oprim o clipă din goana zilnică şi să ne bucurăm de ceea ce avem acum, aici.

Cei doi lupi

Un bunic vorbește cu nepotul său:

 - Mă simt de parcă aș avea doi lupi care se luptă în inima mea. Unul este violent, neiertător şi foarte furios. Celălalt este pașnic, iubitor și atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul său.

 - Bunicule, care lup va câștiga lupta din inima ta?

 - Cel pe care-l hrănesc, nepoate!

[Sursa: Poveste amerindiană]

Drumul

Castanul din apropiere a ruginit și a început să-şi piardă fructele îmbrăcate în furnir de mobilă. Trebuie să ciuleşti urechile bine când treci pe sub el şi să fii pe picior de fugă. Un fluture alb, punctat cu cerculeţe mici albastre, zboară purtat de o adiere răcoritoare dintr-o floare pestriţă către alta galbenă. Iarba scurtă a câmpului bate şi ea spre auriu şi e stropită de culorile toamnei. O albină rătăcită e în căutarea mierii. Sau poate a stupului. În copacii încă verzi, parcă se aude ciripitul vrăbiilor acompaniat de bocănitul unei ciocănitoare. Un drum vine din stânga şi se duce departe. Trece pe lângă costa de deal cu iarba îngălbenită de dogoarea soarelui, fân tocmai bun de cosit. Au început pregătirile de iarnă. Mai sus, muntele se ridică spre cerul albastru pătat de nori. Totul este nemișcat. O linişte deplină învăluie totul. Ca într-un tablou al bunicii.

File de agendă: aprilie 2000

Orașul este mare, respiră cu zgomot, înecat de praf şi gazul țevilor de eșapament, strălucește în centru prin luminile vitrinelor elegante și firmele de pe clădiri, cade în întuneric la “periferiile” care încep la câteva zeci de metri de bulevardele centrale și se lățesc până la margini. Parcurile se întind iernatic, fără frunze, primenite de maturi primitive, urâțite de lacuri fără apa sau retrase departe de malurile albite de hârtii și sticle de plastic. Cartierele bucureșteanului de rând: cenușiu bacovian, animat de lătratul câinilor ce lenevesc protector la buzele tocite ale scărilor de bloc. Praful îneacă aici parca mai mult, același praf care intervine decisiv în culoarea mașinilor ce-și păstrează nuanțele doar în jumătatea superioara a portierelor. Mașinile curg repede, mânate de un mecanism ce reduce șoferul la o simpla piesă dintr-un angrenaj imens; oamenii se întâlnesc pe străzi, se înghesuie în autobuzele noi, pe peroanele metroului ce sosește o data la 2 sau 10 minute. Sunt singuri în aglomerație. Hotelurile sunt frumoase, băncile sunt semețe, steagurile lumii flutura la picioarele clădirilor ce încearcă o evadare din limitele autohtone. Stingher, întunecat și îmbătrânit, vechiul București se întinde de la malul stâng al Dâmboviței până la Universitate, oferind deliciile unei arhitecturi doar partial salvate, lipsit de veselia unui prezent căruia să-i aparțină.

2020