Tufa de mure

De când se știe, Mamaie a trăit în satul liniştit înconjurat de dealurile domoale. I-a învăţat rostul, intuind fără greş dacă iarna ce o să vină e geroasă sau vara prea secetoasă. Îi iubeşte oamenii, având câte o vorbă înţeleaptă pentru fiecare şi depănând poveştile vieţii pe băncuţa de la poartă. A fost de câteva ori la Capitală (şi nu i-a prea plăcut). Dar n-a mai dat de mult pe acolo, de când copii au ajuns în celălalt capăt de continent.

A vrut să-şi cunoască nepoţii, aşa că şi-a luat inima în dinţi şi, după o călătorie despre care va avea o droaie de povestit, a ajuns la ei. Din satul liniştit a ajuns într-un orăşel de provincie liniştit. S-a bucurat  că nu a dat peste balamucul din Capitală. Dar, în dimineţile lungi, când nepoţii erau la grădiniţă şi copii la serviciu, nu-şi găsea locul. Norii nu-i spuneau dacă vine ploaia sau soarele va fi arzător. Băncuţă în faţa porţii nu era şi, deşi casele din jur nu păreau părăsite, nu reuşea să vadă niciun vecin robotind prin curte. La televizor nu era obişnuită să se uite (şi, oricum, nu înţelegea limba programelor de acolo). Aşa că şi-a făcut obiceiul să se plimbe prin cartierul molcom.

Plimbările erau tăcute, căci nu avea cu cine schimba o vorbă, privind mirată lucrurile şi ordinea din jur. Toate păreau cunoscute, dar totuşi nu găsea nici un reper de comparaţie cu satul ei. Alţi oameni, alte obiceiuri, alt ritm al vieţii. Aduna impresii şi întrebări pentru seară (şi pentru poveştile ce avea să le ducă în sat).

Într-una din zile, la margine unui parc, s-a oprit, în primul moment, mirată. Apoi un zâmbet mare i-a luminat ochii: în faţa ei era o tufă de mure, cu fructe negre-îmbietoare. Fără să stea pe gânduri, a început să mănânce cu plăcere, fiind din nou ancorată în micile bucurii ale unei vieţi simple, cunoscute. Puţinii trecători erau şi ei miraţi: nu înţelegeau cum Mamaie poate să mănânce nişte bobiţe negre dintr-o tufă crescută în parc. N-or fi otrăvitoare?