La mulţi ani, bunico!

La mulţi ani, bunico! Astăzi este ziua ta şi am trecut să mai stăm de vorbă. N-am mai ajuns de mult, căci activitatea de zi cu zi parcă nu mai lasă loc de nimic.

La mulţi ani, bunico! Ce linişte e aici la dumneata! Şi ce linişte simţeam de fiecare dată când ne întâlneam, indiferent dacă eram obosit, supărat sau vesel! Şi cât de mult mi-au folosit sfaturile primite. Nu ştiu dacă ţi-am mulţumit întotdeauna pentru ele.

La mulţi ani, bunico! Ţi-am adus un buchet de flori de câmp. Ştiu cât de mult îţi plăcea să admiri natura şi să-i pictezi pastelul plin de viaţă. Mi-aduc aminte cu plăcere de toate excursiile pe care le-am făcut împreună. Mi-aduc aminte de vacanţele copilăriei: cea de primăvară la munte şi cea de vară la mare.

Bună bunicule. Azi am vorbit mai mult cu bunica, căci este ziua ei.

Se lasă seara. Pornesc şi eu spre casă. O să las lumânărica pe care am adus-o, aprinsă, ca o reflectare pe pământ a stelelor de deasupra, o mică strălucire în bezna ce se va lăsa peste liniştea de aici.

La mulţi ani, bunico!

Amintiri

Să privim minunile simple din jurul nostru si să învătăm, din tot ce ne-nconjoară, cum să fim mai buni, mai frumosi, mai întelepti si mai iubitori.

La 18 ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Înainte de vârsta aceasta şedeam şi ascultam o istorioară, un basm fermecător, vesel câteodată şi trist alteori, aproape întotdeauna imaginar. Înainte de vârsta aceasta lumea nostră este o lume eroică; locuitorii ei, pe jumătate zei şi pe jumătate demoni; scenele ei sunt scene de vis, păduri mai întunecate şi coline mai stranii, ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii, flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare, câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, risipite pe globul nostru de vrajă. La vremea aceea –la 18 ani– Ţara Zânelor se află în urma noastră iar în faţă se ridică Ţărmurile Realităţii. Ţinuturile acestea sunt încă departe; par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare incât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii şi vedem în închipuire unduirea apelor vii.

Confort

Poate că din când în când ne mai trebuie un duş rece, ca să ne aducă aminte că ceea ce e intrat în obişnuinţă nu este un dat pe care-l merităm prin definiţie. Confortul cu care ne-am obişnuit nu a venit de la sine. Iar obişnuinţa nu e ceva ce nu trebuie apreciat. Trebuie să avem grijă ca obişnuinţa să nu intre în banal şi de acolo să treacă în nepăsare. Un mulţumesc, un zâmbet, o apreciere, sunt lucruri pe care trebuie să le exersăm mai des.

Noi nu suntem normali!

Muza Comediei plânge, căci unul din discipolii ei, de acum încolo, ne va însenina zilele doar din amintire. Evident, subiectul nu poate scăpa din ziarele de orice culoare. Citez (aproximativ): „Cu toate că a devenit un mare artist, nu şi-a uitat rădăcinile, făcându-şi timp, în fiecare vară, să viziteze casa părintească şi rudele din oraşul natal.” Întoarsă spre cu totul altă scară valorică, presa face din normalitate, ştire de senzaţie!

Ne grăbim

Harşt! Coasa culcă la pământ un braţ de iarbă îngălbenită de dogoarea soarelui. Jumătate de pas înainte. Harşt! Şi încă jumătate de pas. Privită de departe, coasta de deal cu fân de cosit e imensă. Iar cosaşul (Tataie – căci este clar un bunic cu copii la casa lor și nepoți), un punct insignifiant. Iar dacă Tataie ar privi spre vârful dealului, cu siguranţă i-ar părea o eternitate până acolo. Dar nu priveşte. Ştie ce are de făcut. Harşt!

Cu câteva rânduri mai jos, Mamaie, cu o greblă, adună într-un căruţ fânul cosit în ajun şi deja uscat. Undeva la poala dealului se iţeşc, cu ajutorul nepoţilor care privesc ca joacă, dar o joacă serioasă şi plină de responsabilitate, căpiţele de fân, garanţie a unui lapte gustos la iarnă. Nici ea nu priveşte spre vârful dealului căci ştie ce are de făcut.

De la fereatra micului hotel din apropiere Turistul priveşte toată această scenă şi e nedumerit de zbaterea fără rost a lui Tataie. Tataie e mic şi dealul e mare. De ce nu foloseşte o cositoare mecanică cu benzină, care i-ar da posibilitatea să termine mult mai repede munca? Acum, în secolul vitezei, ce rost are să înaintezi în ritm de melc?

Harşt! Şi încă jumătate de pas înainte. Mâinile lucrează, ochiul priveşte atent ca nici o piatră să nu ştirbească tăişul coasei iar mintea zboară slobodă spre împăcare cu sine, cu natura, cu oamenii. Ce rost are graba aici? Timpul se măsoară liniştit în Harşt! şi nu în păcănitul cositoarei cu benzină.

Copiii

De fiecare dată când activitatea îmi dă câte un răgaz în rezolvarea problemelor, prefer, la oră de amiază, o plimbare liniştită prin parcurile ce încă înverzesc capitala. În liniştea umbrei foşnitoare a copacilor, uitat pe o bancă, admir joaca serioasă, plină de neprevăzut, a copiilor. Şi de fiecare dată îmi aduc aminte că de la ei, de la copii, putem învăţa, ne putem reaminti, trei lucruri importante:

• să ne bucurăm din orice,
• să cerem ceea ce vrem până obţinem,
• să fim mereu în mişcare, să nu stăm o clipă locului.

De ce a rămas atât de departe copilăria?