Navetista

Dimineaţă geroasă de iarnă într-o gară de provincie. Frigul pătrunzător a alungat aproape toţi calatorii. La casele de bilete nu este mai nimeni. Cu pasii ce poarta inca amprenta ghetii de afara si cu gandul pierdut in caldura somnului intrerupt prea brutal, Călătorul se indreapta spre una din case pentru a lua un bilet la acceleratul ce merge spre capitala. Gandurile amortite ii sunt intrerupte de o Bunicuţa care ii spune ceva. N-a înţeles nimic şi, parcă terzit brusc din somn. mormăie neconvingator un Poftim? abia auzit. „Mergeti cu acceleratul? Haideti ca va iau cu mine. Ca insotitor.Va costa numai 20 de lei. Si mergem la clasa I-a!” Si tranzactia are loc.

La vreo 20 de minute de la plecarea trenului, în căldura vagonului, conversaţia se leagă. Bunicuţa are 84 de ani şi face des naveta spre Bucureşti şi înapoi. Două drumuri în aceeaşi zi. („Asa mai fac si eu un ban, iar dumneavoastra va mai raman bani pentru o piata. Iesim amandoi castigati pe vremurile astea.”) Personalul trenului o cunoaşte. (Povesteşte că naşul i-a spus odată să-şi cumpere două lumânari. „Auzi ce a putut să-mi spună?! Dar tot el era să o păţească că la ceva timp a dat cu maşina în gard.”) Şi poveştile fac ca drumul să treacă mai repede.

Probabil nu cei 40 de lei o fac pe Bunicuţă să călătorească cu trenul, ci dorinţa de a conversa cu cineva, de a ştii ce se mai întâmplă în lumea nostră nebună, o lume în care cei în vârstă nu o mai înţeleg (căci nu se mai înscrie de loc în tiparele ştiute de ei) . Uitaţi şi ingnoraţi de toţi, se îndreaptă tăcut către ultima gară.