De mult, în copilăria lipsită de griji, în cartierul părinților, printre blocurile nou construite la aceea vreme, rămăsese un grup de case. (Câți își mai aduc aminte acum de ele?) Păreau toate la fel, cochete, ascunse în verdeața micii grădini din spatele gardului de scânduri. Două dintre ele, vecine, aveau câte un cireș în curte. De când explodau mugurii primăverii în rozul plăpând al florilor, noi, băieții din cartier, eram cu ochii pe cireși. Aproape că nu mai aveam răbdare să vedem roșul aprins al rodului. Puneam la cale strategii ca să ne alegem cu cât mai multe cireșe.Deși în case aproape identice, cei doi vecini cu cireș erau total diferiți. Unul, de o bunătate fără margini, ne poftea mereu la fructele râvnite. Celălalt, de o încrâncenare pornită din dureri pe care nu le-am aflat niciodată, nu vroia să audă copil la gardul lui. Iar dacă câte unul ajungea în cireș, se lăsa cu pietre aruncate, asmuțit de câini și chiar bătaie zdravănă dacă picai prins. Degeaba ne ruga vecinul cel bun cu cireșe proaspăt culese. Ruga îi era ignorată. Ale lui nu erau bune, ci celelalte! Se iscau certuri, se lansau atacuri, se lăsa cu vânătăi și cu puține cireșe mâncate.
Și uite așa, bunătatea este ignorată și luată în derâdere, iar violența naște competiție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu