Apus

Era o după amiază friguroasă de iarnă pustie, cu vântul ce bătea puternic peste copacii dezgoliţi. Totul era învăluit în umbre. Frunzele colorate şi uscate uitate de toamnă erau izgonite de colo-colo.

Soarele strălucea rece la marginea lacului îngheţat, oglindă mare şi albă ce-i reflecta cu mândrie razele. Parcă între soare şi vânt se dădea o bătălie, dar soarele era prea obosit să învingă. Căldura lui se evapora pe cerul galben-portocaliu. Te dureau ochii să îl priveşti.

Uşor, mi-am desprins privirea de la cer şi am oftat. O lacrimă a căzut pe un petec de zăpadă uitată de vânt. Toate problemele se năpusteau asupra mea ca o haită de lupi înfometaţi.

Am ridicat capul şi m-am uitat spre soare încă o dată. Pentru o secundă am uitat să respir. Era o privelişte ca în poveşti, cu raze de culori neimaginate. Roz puternic amestecat cu mov tatua cerul albastru. Mingea de foc mare şi mândră ardea în portocaliu. Dar totul a ţinut doar o clipă şi soarele s-a înecat în lacul tăcut şi îngheţat, lăsând noaptea nerăbdătoare să cucerească ziua.

Mi-am desprins cu greu privirea de la cer şi m-am uitat din nou în jos. Am oftat. Încă un apus de soare dus şi de neîntors...