La taclale cu Anca: Haina

Zi de zi ne întâlnim cu mulţi necunoscuţi: la metrou, pe stradă şi chiar la serviciu. Iar dacă avem regazul să spargem mersul de robot încruntat şi să-i privim pentru o clipă, deja ne formăm o primă impresie după cum sunt îmbrăcaţi. Un costum elegant impune, parcă automat, respect. O haină murdară, ne scade gradul de deferenţă faţă de acel om. Şi, de multe ori, nu realizăm că privim doar ambalajul. Judecăm persoana pe dinafară şi dacă nu ne convine ce vedem nu ne mai obosim să ne uităm şi în interiorul său. Este adevărat, oricine trebuie să fie bine pus la punct, îmbrăcat cu grijă şi îngrijit tot timpul. Dar nu doar haina îl face pe om. De câte ori avem curiozitatea, ambiţia, înţelegerea şi timpul de a căuta şi găsi frumuseţea interioară?

Brăileanul

A venit cu treburi în Bucureşti (mai mult de nevoie decât de voie). După ce a rezolvat ceea ce avea de făcut, a mai rămas câteva zile în vizită. Şi-a păstrat obiceiurile oraşului de la Dunăre. Dar observaţiile au fost cu totul altele:

• Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. La Brăila au feţe luminate şi se uită în jur parcă cu curiozitate. Aici, merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii.
• Nu credeam că sunt atât de mulţi pensionari în Bucureşti! În piaţă, atât cei care vînd cât şi cei care cumpără sunt în vârstă. Unde sunt tinerii?

Şi s-a întors la liniştea de acasă.

La taclale cu Anca: Cel mai norocos om

Se zice că în viaţă ce îl împlineşte pe om este dragostea. (Dar atât de mulţi oameni folosesc „te iubesc” precum „bună ziua”!) Mulţi recunosc că trebuie să fii cel mai norocos om de pe Pământ să îţi găseşti jumătatea şi rămân fixaţi pe această idee, se plâng că n-au noroc şi nu se uită niciodată în jur.Alţii o găsesc dar nu o apreciază destul şi încet focul se stinge, iar după aceea nu se mai obosesc să-l reaprindă. Foarte puţini reuşesc să o găsească şi să o şi ţină vie. Foarte puţini au voinţa să reaprindă dragostea de cât de des e nevoie şi să nu renunţe niciodată la speranţă.

Primăvară

O ultimă ninsoare... Soare... O zi mohărâtă cu ploaie măruntă... Cer spuzit de stele... Aer proaspăt, călduţ... Noapte răcoroasă... Mii de luminiţe de Înviere... Şi, încetul cu încetul, griul iernatic al copacilor prinde verde crud. Iarba proaspătă ridică semeţ capul din pământul amorţit şi se îmbracă repede cu culoarea florilor. Culoare ce urcă pe crengile ciripitoare deschise spre cerul senin. Luna veghează vise şi speranţă nou încolţită. Ţipătul pescăruşilor se pierde peste smaraldul mării. După iarna îngheţată, natura se trezeşte la viaţă şi îşi cântă bucuria spre cosmosul infinit. Dar o altă viaţă se opreşte şi se întoarce spre Mama Glie. Pentru ea, timpul a încremenit definitiv în amintire. Suflet despărţit de trup a lasat durere şi tristeţe în jur. Cerul a rămas de aceeaşi culoare intensă, lumină strălucitoare filtrată prin ochii îndureraţi de lacrimi ai celor dragi. Încă o lumânare care a ars cu putere s-a stins. Şi fiecare lumânare stinsă, pe zi ce trece, ne apropie de soarta noastră. La revedere tată!

La taclale cu Anca: Viaţa ca un pahar

Viaţa este ca un joc. Un joc fără reguli stabile pe care fiecare le aplică cum crede el că este mai bine. Te obişnuieşti cu ce se întâmplă, dar te întâlneşti cu cineva, încerci să faci ceva ce n-ai mai făcut sau vrei să schimbi o regulă şi totul se dă peste cap. Totul se întâmplă cu un motiv şi, chiar dacă nu-ţi dai seama atunci, vei înţelege la momentul potrivit.

Când îţi petreci mult timp şi pui atât de mult efort aranjând piesele în joc iar, deodată, totul se distruge şi parcă nu mai există reguli, crezi că ţi-ai pierdut locul în horă. Nu mai ştii ce să faci. Te arunci în gol. Nu te mai poţi aduna. E atât de greu să faci un pas în faţă şi să nu te mai uiţi înapoi, dar e uşor să te arunci în spate şi să cazi. Durerea te învinge. Este ca un pahar: o crăpătură nu se mai poate şterge niciodată, ea trebuie lăsată acolo să-ţi amintească de trecut. Dacă te tot gândeşti la ea, încearcând să o repari pe fugă, până la urmă crăpătura devine aşa mare încât se sparge paharul. Tot ce-l umplea înainte se scurge. Foarte puţini sunt în stare să ia ciob cu ciob, să le lipească atât de sigur încât să-l poată umple din nou. Dar bineînţeles că acele semne şi crăpături vor rămâne acolo pe vecie. Îţi schimbă puţin jocul, te fac mai puternic şi mai dornic de viaţă. Încet-încet, paharul se va umple din nou şi vei aprecia mult mai mult ce este în el. Devii mai precaut. A fost o lecţie pe care ai învăţat-o.

De ce te grăbeşti când lipeşti paharul? El se va sparge din nou şi se va vărsa iar. Vei renunţa? Durerea te va doborî? Învaţă lecţia şi fă un pas în faţă! Poţi repeta o greşeală de multe ori fără să înveţi niciodată din ea. Învaţă!

De ce oare cei cu probleme sunt mai dornici de viaţă decât noi? Fiindcă ei nu au ce noi avem. Lucruri simple, pe care noi le ignorăm, care nouă ni se par aşa fireşti, lor le lipsesc. Dacă noi într-o zi vom rămâne fără acel lucru, vom fi distruşi. Ne vom da seama cât de mult ne pare rău că nu l-am apreciat cum trebuia. Vom privi lumea în alt fel şi ne vom da seama ce viaţă perfectă aveam înainte.

Şi totuşi, de multe ori spunem că acest cuvânt „perfect” nu are rost în viaţa noastră. Dacă e aşa, „perfect” nu ar trebui să existe în dicţionar. Ne aşteptăm la ceva imposibil, de aceea îl facem ireal. Dar dacă pentru o secundă nu ne-am uita la viaţa noastră atât de superficiali, am vedea că este plină de perfecţiune. De ce trebuie neapărat să păţim ceva ca să ne dăm seama ce am avut şi ce am pierdut?

File de agendă: aprilie 1999

Prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice şi desfinţarea Tratatului de la Varşovia au pus NATO în mare dificultate. O alianţă militară fără adversar pare un nonsens. Noroc că la orizont au apărut noi ameninţări şi riscuri: terorismul, traficul de arme şi droguri. Dar a explica existenţa a mii de rachete, ogive nucleare, portavioane, bombardiere invizibile prin nevoia de a preîntâmpina sau combate atacul unor grupări teroriste sau activitatea unor bande mafiote, nu pare un efort credibil. Aşa că dacă tragedia din Kosovo nu ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată. Situaţia din Kosovo este binevenită pentru NATO (care, poate, a şi stimulat puţin criza!). Mai grav, Alianţa a demonstrat că poate interveni de la sine putere fără un mandat expres al ONU.

Rutina

Zi mohorâtă de primăvară. Ploaie măruntă. Vânt rece de mijloc de toamnă. La 6:05 telefonul mobil prinde viaţă. Alarma de sculare cântă sfidătoare spre ceasul deşteptător ajuns, undeva pe colţul noptierei, piesă de mobilier antic. Rutina începe ziua. Pisica torcătoare se întinde leneş în culcuşul de peste noapte şi se grăbeşte spre bucătărie. Deja se pregăteşte să miaune catifelat ca să ceară tainul în castronelul de mâncare. Urmează alergătura, când cu rost, când fără rost, din casă. Apoi, drumul până la autobuz, staţiile ştiute de metrou, tropăitul mărunt al sutelor de paşi ce ies din subteran. Biroul. Şi totul în jur dispare. Ce mai contează că afară vrea să vină primăvara?

Primăvară

Trenul vieţii. O călătorie plină de provocări, vise, fantezii, speranţe şi despărţiri. O călătorie fără întoarcere. Nu ştim când vom coborî definitiv din tren si nici cand vor coborî cei ce calatoresc alaturi de noi.

Nu compara viaţa ta cu a altora: nu ai idee care este rostul călătoriei lor. Bucură-te de ziua de astăzi. Azi este aici, o oportunitate certă. Nu te mai gandi la griul apasator al norilor si priveste verdele crud al frunzelor ce se lupta sa imbrace copacii. Zâmbeşte la frumuseţea caldă a zilei!

Cât te costă să ai dreptate?

Un subiect vast, cu situaţii atât de diferite, încât este greu de generalizat. Oricum, când realitatea ta nu se potriveste cu cea a celui cu care vorbeşti, există doar o cale de urmat: comunicare, dialog, înţelegere, compromis.

Din ce în ce mai des, când sunt în dilemă şi trebuie să aleg între a avea dreptate şi a fi fericit, aleg a doua variantă. Constat că e cea care îmi aduce zâmbetul pe buze, alungă încruntarea din priviri şi face ziua mai frumoasă

Rămân amintiri frumoase

Ultima vacanţă studenţească de vară. Ca de obicei, câţiva prieteni, ne-am întâlnit la un pahar de bere şi am pus la punct deja obişnuita excursie în circuit cu trenul. De data asta a fost, în principal, Moldova. După trei săptămâni de plimbare pe jos, cu autobuzul sau vaporaşul, explorare, locuri mirifice, hoteluri, hanuri şi camping-uri, accelerate, trenuri de noapte sau curse locale, ne-am despărţit la Alba Iulia. Pentru mine, urmau câteva spătămâni de ţară, în satul gorjean al bunicii, sat pitit la umbră de Parâng. Dar înainte de asta, o oprire, intrată şi ea în obişnuinţă, la Deva (cu o nelipsită urcare la Cetate), unde mătuşa, ardeleancă convinsă, mă punea repede pe picioare după mâncarea de conservă din excursie. Căldura şi ospitalitatea apartamentului mă revigorau după impersonalitatea locurilor de popas de până atunci. Şi au rămas amintiri frumoase. La revedere Tanti!