Cine sunt?

Un murmur în imensul cor al vocilor acestui Pământ? O risipă în van de energie? Un om bun pentru un univers mai bun? Un vis al timpului între două secunde de eternitate? Un călător fără ţintă călăuzit doar de plăcerea călătoriei? O fărâmă de Univers? O clipă a unui pas spre amintire? O alergie la plictiseală? O fugă între linişte şi catastrofă? O luminiţă în întuneric? O punte între neant, cunoaştere şi infinit? O intenţie? O incertitudine a realităţii? O adresă într-o lume virtuală? Un echilibru? Un pericol? O statistică? O picătură de rouă trecătoare? O piatră aruncată în lac? O fantomă întrezărită cu coada ochiului? O întrebare uitată şi un răspuns nerostit? Virgula de la ţ? O poveste? Sau o snoavă? O lacrimă pierdută în mare? Un zâmbet? O dimineaţă senină? O noapte fără lună? Un moft? O temere într-un abis? O alternativă a unui obstacol? O culoare a toamnei? O fugă de mister? O urmă de val în nisipul zilelor ce trec doar într-o singură direcţie? O încercare cu greşeli şi victorii? Secunda dinaintea răsăritului? Sau a apusului? Un pas în necunoscut? Nimic?

Sunt EU. Dar fără toţi cei ce mă înconjoară şi îmi aduc zâmbetul pe buze aş fi NEANT.

Prezent

Nu pierde lecţiile trecutului şi pregăteşte-te de viitor. Dar nu uita că în prezent se petrece întreaga viaţă. Trăieşte prezentul!

În amintirea vremurilor trecute

Au trecut 30 de ani...

...şi iată că a trecut timpul. Se apropie despărtirea. Despărtirea, în primul rând, de uniforma de elev, uniformă pe care am visat-o si am iubit-o atât de mult înainte de a păsi pragul scolii (am visat-o mai ales în ultimele saptămâni ale anilor când singura preocupare era joaca), dar pe care am început, destul de repede, să ne supărăm (mai ales în ultimii ani), parânduni-se prea mică, prea strâmtă, poate chiar absurdă, pentru visurile noaste. Vine despărtirea de scoală, de cel mai important, consider eu, pas al vietii (un "pas" de 12 ani). Privesc în urmă si nu-mi vine să cred că eu eram prichindelul acela care se chinuia să însiruiască pe o pagină albă niste semne ce voiau să semene a litere. Iar acum "prichindelul" se pregăteste să înfrunte viata. Vine despărtirea de copilărie, de perioada senină fără griji (prea mari). Vom asculta în curând ultimul clopotel si vom auzi închizându-se o poartă ce nu se va deschide niciodată. Cerul senin si soarele strălucitor al copilăriei ne vor rămâne numai în amintire. Vine despărtirea de colegi, de colegii de liceu, care, în ultimii patru ani, au fost martori, de multe ori, de foarte multe ori fără să-si dea seama, ai victoriilor si insucceselor (mai mici) ale noastre. În fată se deschide un nou drum. Cum va fi? Frumos, strălucitor, fără esecuri. De ce? Fiindcă pe el porneste un tânăr care vrea ca totul să fie plin de lumină. (Si va face totul ca lumina să triumfe.) Câteva gânduri despre ceea ce a fost (mai multe) si despre drumul care se deschide (mai putine). Nimic deosebit, căci o amintire nu poate fi legată numai de o pagină scrisă (oricât de frumos ar fi scrisă). Pe calea pe care pornim să avem bucurie si fericire, mult noroc în viaţă. Baftă la trecerea examenelor de facultate, obstacol ce blochează (formal pentru cei hotărâti să-l treacă) noul drum se se-nfiripă. Să nu uităm niciodată că suntem înconjuraţi de oameni!

Schützenfest

În Paderborn a fost Schützenfest în week-end. Lume multă, famfare, defilare. Din cele două zile de trecere în revistă a batalioanelor de către Schützenkönig (sâmbătă în faţa primăriei şi duminică în Piaţa Domului), cea mai spectaculoasă a fost a doua. Alegerea noului rege s-a desfăşurat în cerc restrâns, unde numai cei invitaţi au avut şansa de aşi încerca îndemânarea la împuşcarea raţei de lemn.

[Mai multe poze, nu numai de la Schützenfest, pe Picasa]

Mai departe

O clipă. Un pas. O clipă. Alt pas. Clipele se transformă în zile și trec în amintire. Pașii își croiesc drumul lor și duc clipele mai departe. O clipă. Un ultim pas. Ce rămâne? Clipa? Amintirile? Drumul?

Pentru astăzi

Trecutul nu-i mai departe de perna pe care dormi. [Frank Herbert - „Copii Dunei”]

Paderborn

Oraş al landului North Rhine-Westphalia, capitală de judeţ, Paderborn îşi trage energia din cele peste 200 de izvoare ale Paderului, vegheate de secole de catedrala din inima urbei. Centru al catolicismului (aici, în 799, papa Leo al III-lea şi-a găsit refugiu), patronat de sf. Laborius (ale cărui moaşte au fost aduse în 836 de la Le Mans, consfinţind astfel cea mai veche înfrăţire între oraşe), Paderborn e liniştit nemţesc, locul unde timpul are cu totul altă dimensiune. Cu excepţia centrului, cu îmbulzeala obişnuită a unei zone comerciale, şi a parcului de pe malul Paderului, unde orăşenii se relaxează tolăniţi pe pături(dacă vremea, capricioasă supă standardul meu, permite, căci norii se adună extrem de repede şi sunt mult mai multe zile ploioase decât senine), în rest e atmosferă de staţiune turistică la sfârşit de sezon: puţine maşini pe drum,oameni rari, iar casele par părăsite deşi ghiceşti o oarecare activitate în interior.

Adevăruri?

Oamenii răi nu reuşesc niciodată. Numai vitejii merită binele. Cinstea este cea mai bună politică. Faptele spun mai mult decât vorbele. Virtutea triumfă întotdeauna. O binefacere este proprie ei recompensă. Orice om rău poate fi adus pe calea cea bună. Cei bogaţi sunt condamnaţi la nefericire.

[După Frank Herbert - „Copii Dunei”]

Schimb de vorbe: durere

Una: Privesti in gol in timp ce ochii iti urstura de lacrimi. Inima ta e cat un purice şi mintea iti e amortita. Corpul merge spre o directie necunoscuta, desi sufletul tau e priedut undeva in urma. Te tot uiti inapoi, desi stii ca nu il vei gasi. Pe picioare te mai ţine doar speranta care mai arde rece undeva in tine. Fostul drum de pe care ai fugit cand te-a lovit durerea e undeva departe. Începi sa te intrebi de ce nu ai fost mai puternic ca să ramai sa lupti. Incepi sa te intrebi daca mai are vreun rost sa vezi unde te duce drumul tau. Mintea îţi este o furtuna pe care nu o poti intelege. Incerci sa o potolesti, să uiţi, să nu te mai gândeşti la nimic. Dar ustura prea tare… Dar pana la urma durerea e cea ce te tine cu picioarele pe pamant. E unul din răspunsurile la întrebările necunoscutul ce ne modeleaza in feluri nevazute.

Două: Ochii încă îţi mai zâmbesc la imaginea liniştită din minte, care brusc se sparge în mii de cioburi când realizezi că s-a dus. Totul în jur se opreşte şi tace. O clipă inima uită să mai bată şi un sloi de gheaţă îi ia locul. O bucată de gheaţă fierbinte. Simţi căderea, cauţi un punct de sprijin dar nu îl găseşti, Nu se poate! Încă te întrebi de ce lumea nu s-a opri în loc la durerea ta. Dar şi mirarea, şi întrebarea, dispar în neant. Simţi doar acele de geaţă şi cioburi. Mii de cioburi. Ai o vagă senzaţie că dacă ai vedea de unde vin, o să-ţi poţi opri prăbuşirea. Dar ochii, înecaţi în uscăciunea lacrimilor, nu te ascultă. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Nu ştii unde eşti. Ai uitat toate cuvintele. Gândurile dor şi nu trec prin zidul de întuneric. Aluneci în gol. Eşti împrăştiat peste tot, pierdut în beznă. Nu te poţi aduna. E atât de greu să faci un pas. L-ai vrea în faţă, nu înapoi, dar nu poţi de loc. Cazi. Durerea te învinge. N-ai puterea să te întrebi ce va fi mâine. Ce dacă va mai fi?