Sfârşit de săptămână

A trecut şi ultima oră a programului de lucru. Fiecare se îndreaptă spre casă sau numai el ştie unde. Feţe crispate aleargă după autobuz. Vocea oraşului se reduce la zgomot de clacsoane şi paraituri de motocicleta, alaturate cate unei injuraturi la adresa obişnuitelor parcări aiurea ce încurcă traficul. Feţe incruntate, apasate de griji reale sau imaginare, pasesc grabit, intr-o cadenta de masinarie automata ce repeta o rutina monotona. Nici o faţă senina, de parca sambata ce urmeaza nu ar aduce nici o bucurie nicicui. Dar in indigoul rece al inserarii, un ras rasuna fericit, in totala discordanta cu ce este in jur. Ea si el merg fericiti, tinandu-se de mana, ochi luminosi si soapte amuzante. Sunt in cu totul alta dimensiune, una plina de veselie, culoare si speranta. Nici lor nu le pasa ca vine sambata, dar pentru ei trecerea timpului e cu totul altfel.

Seară de octombrie

E frig. O haină groasă, şi chiar şi o pălărie, e necesară pentru o plimbare scurta. Lumina galbena a felinarelor se strecoara mai usor printre crengile copacilor: frunze ingalbenite de toamna s-au asezat covor fosnitor pe aleile tacute. Castanul si-a pierdut de mult podoaba. Acum ploua cu ghinda coapta.

Se apropie

Nu-ți mai aduci aminte când ți-ai dat seama prima dată că ești pe drum. Nu-ți mai aduci aminte cum a fost primul pas, cum a fost începutul. Cei care au fost acolo (din ce în ce mai puțini) iți povestesc din când în când. Și iți spun ca a fost un moment plin de bucurie. De fapt, la început, nici nu ai știut că există un drum. Întotdeauna o mână călăuzitoare te îndruma încotro să te îndrepți. Apoi ai vrut ca tu sa alegi unde mergi și te supărai când nu erai lăsat să te îndrepți spre ceea ce credeai ca e mai bine. Dar a venit și vremea când ți-ai ales singur destinația. Te-ai bucurat că poți face ce vrei, dar ai învățat repede că a lua-o la stânga însemnă că nu o poți lua la dreapta, iar decizia câteodată nu-i ușoara, iar alta dată nu este plăcuta. Dar e drumul tau și depinde doar de tine cum îl faci. Iar apoi ai conștientizat ca drumul, oricat de frumos sau de geu este, are un sfarsit ce se apropie cu fiecare pas. Nu stii unde se termina, cum se termina si nici cand se termina. Dar e undeva acolo. Si se apropie.

19

Cum a început? Cu un zâmbet? Cu o privire aruncată în fugă? Sau poate a început cu mult înainte să ne dăm seama. Dar ce mai contează acum? Au trecut deja 19 ani. Şi sperăm că mulţi vor mai trece.

Între cer şi mare

La munte, din infinitul cerului, stropi de apă mângâie pământul. Undeva în apropiere, un izvor plăpând se naşte printre stâncile bătute de vânt. Pleacă nehotărât spre vale, cu dorinţa de a ajunge cât mai repede acolo. La început e greu. Apoi, din ce în ce mai năvalnic, înspumat de vârtejuri şi avântat în cascade, devine tot mai puternic. Schimbă totul în jur. Nimic nu-i stă în cale. Cu cât înaintează mai mult, e din ce în ce mai atent la ce se întâmplă în jur, caută să priceapă totul şi să fie de ajutor. Când înţelege că drumul duce ireversibil spre mare, doreşte să cuprindă cât mai mult din verdele unduitor al câmpiei. E mult mai domol şi face din ce în ce mai multe meandre. Dar, într-un sfârşit, ajunge la mare. Se amestecă cu neantul. Şi soarele mângâie valurile şi ridică picăturile de apă spre cer.

Care sunt cerul şi marea noastră?

Pentru astăzi

Întotdeauna trebuie să alergi după un ţel, nu să fugi de o primejdie!

Pentru astăzi

Când am crezut că am toate răspunsurile, s-au schimbat întrebările.

La taclale cu Anca: Uşa

Ce se întâmplă când închidem o uşă? Închidem o etapa a vieţii noastre, poate plăcută sau poate neplăcută. Din toate cele trăite anterior, lăsăm doar amintirile să ne mai aline din când în când.

Cândva, într-o zi, ne simtim vindecati si destul de puternici sa redeschidem usa inchisa de mult („doar pentru cateva secunde”, am spus atunci). Avem dorinta de amintiri placute. Dar rana ce am crezut-o vindecată, se deschide si mai adanc de data asta. Şi suntem dezamagiti, gasind doar praf in spatele usii si nu aşteptata fericire nostalgica si placuta.

De ce tratam fiecare dezamăgire ca pe o boala si nu ca pe un leac? De ce nu ne putem aduna puterea de a transforma o rană într-o cicatrice ce nu mai doare (dar care ne va marca puterea, independenta si experienta noastra)? Suntem prea slabi? De ce privim doar in spate si nu ne dam seama ce se intampla in fata? Trebuie sa invatam sa apreciam ce am obtinut, sa invatam sa inchidem multe usi in urma, nu sa le lasam crapate si sa speram ca se vor inchide singure. Sunt prea multe ce timpul nu poate vindeca dacă nu dăm o mână de ajutor.

Iar când vrem ceva cu adevarat nu trebuie să renuntam. Vom fi dezamagiti si raniti de multe ori.. Dar trebuie şă stim ca va exista un moment cand vom obtine ceea ce ne dorim cu adevarat, iar sentimentul de invingator va acoperi tot efortul si nimic din greul ce l-am facut nu va mai conta. Va conta doar prezentul.

Spaţiu

Seara. Putin trecut de ora 7. O statie de metrou. Aglomeratia plecarii de la serviciu a trecut si peronul pare pustiu. In spatiul imens de sub plafonul nu foarte inalt, o ... libelula. Cum o fi ajuns din intinsul campului in subteranele centrului? Prinsa intr-o lume necunoscuta, o lume care nu are cum sa existe pentru ca nimic nu are sens, incearca sa gaseasca o cale de scapare. Nu intelege de ce lumina neoanelor nu o lasa sa treaca mai departe. Spera ca daca va reusi sa gaseasca patratul alb potrivit, va ajunge in lumea ei cunoscuta. Nu renunta la cautare. Crede ca este foarte aproape de iarba uscata a toamnei si nu intelege de ce nu o gaseste. Un metrou soseste in statie. In curentul de aer libelula dispare. Se deschid usile. Automatismele intra in actiune. Minutele se scurg normal spre urmatorul moment al zilei.

Sanctuarul Pisicilor

Pe drumul spre Akrotiri, un mic indicator spre dreapta îţi indică MCPS – Cat Sanctuary. Este Malcolm Cat Protection Society (http://www.malcolmcat.org/). Aici, pisicile abandonate şi-au găsit un cămin primitor. De cum intri în incintă, eşti înconjurat imediat de mieunatul lor tors. Te alegi cu relaxare, joacă şi poate ceva zgârieturi.

Se spune că în vremuri de demult, vizitând insula, Împărăteasa Elena a fost uimită de mulţimea şerpilor veninoşi şi de câţi oameni mor muşcaţi de ei. Ştiind că pot lupta cu succes împotriva şerpilor, a trimis două corăbii cu pisici. Acestea au fost lăsate pe insulă, la, cum se numeşte acum, Capul Pisicii (Cape Gata), nu departe de Akrotiri. În apropierea capului este mănăstirea Sf. Nicolae al Pisicilor.

Există şi adăposturi de câini în Cipru, dar comunitare sunt pisicile şi nu câinii.