Te înarmezi cu o boată împotriva câinilor ce pot să apară de unde nu te aștepți și cu o foarfecă de vie, căci, de când n-ai mai trecut pe acolo, gardul de rugi din spatele grădinii a crescut în voie.Noroc că nu mai plouă foarte mult și treci ușor pârâiașul din spatele rugilor.
Dupa o scurta urcare, urmeaza Cesmeaua, cu amintirile iazurilor de pește pierdute in povestile bunicilor. La poala padurii rasar, din iarba salbaticita, bustenii de vie ce nu au mai dat rod de o generatie intreaga.
Abia vizibila, poteca se strecoara spre mister. O ultima privire in spate, sa admiri linia satului ce-si ascunde acoperisiurile de țiglă printre copacii ce strajuiesc drumul. Privesti atent soarele, punct de siguranta in desisul padurii.
E liniste profunda. Nu tacere mormantala, caci soaptele naturii sunt nenumarate. Uite ochiul de apa in care, intr-o zi de mult trecuta, trei broaste testoate își găsiseră răcoarea verii. Sperietura datorată pietrelor ce se miscau neasteptat a fost imensa.
Padurea e rara, asa ca poti sa o iei pe unde vrei, dar trebuie sa fii atent pana ce treci de lac. Nu este lacul poeziilor lui Eminescu, caci copacii si vegetatia nu-i lasa clarul luciului de apa sa reflecte cerul. Din aceasta cauza pare minuscul, dar nu este asa. Poteca e cel mai sigur loc de trecere.
Urnează poiana stejarilor batrani, o lume ireală cu trunchiuri groase ce închid în inele nemumărate povești nerostite. Cu puțin noroc dai și de pâlcul de pinii, rătăciți nu se știe cum între foioase. Și, iar cu noroc, poți întâlni o cărioară sperioasă sau o vulpe ce se strecoară spre următorul coteț de găini.
E liniste impacata cu fosnetul usor al vantului ce se strecoara printre crengile imbracate in verde proaspat. Tacere. Tril de pasare. Tacere. Fosnet de frunza leganata spre pamant. Tacere. Boncănit de ciocanitoare. Tacere. Cu-cu! Tăcere.
Iesi la lizieră si te orientezi dupa linia satului. Drum înapoi spre casă. De ce nu pot să fie toate zilele la fel de liniștite?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu