La taclale cu Anca: Armata

Daca iţi construiesti o armata rezolvi totul? De obicei nu, căci, oricât de mulţi oameni ai strânge, orice s-ar intampla, o persoana, o singura persoana va lipsi intotdeauna. Acea persoana care la un moment dat a fost totul, o persoana pe care ai cunoscut-o şi de care ai acum nevoie, dar care a plecat şi nu mai este prezentă. Oricât de mult doreşti să o aduci înapoi, nu reuseşti. O uşă mereu deschisă s-a închis şi ai rămas în interior. Încerci din rasputeri sa ieşi, dar totusi, nu mai deschizi acea uşă niciodată...

Pentru astăzi

Să ai mereu dragoste de împărtăşit,
Sănătate să dai şi la alţii,
Şi prieteni care să ţină la tine!

Senin

STOP! Să ne oprim, în fiecare zi, cel puțin un minut, din goana cotidiană şi ne bucurăm de ceea ce avem acum, aici. Să ne bucurăm de prezent şi să privim cu încredere în viitor. Nu trebuie să ne pară rău de ceea ce a fost, de ceea ce n-am făcut, ci trebuie să mulțumim pentru locul în care am ajuns. Este singurul punct din care acum putem pleca mai departe.

Sunt multe lucruri mai presus de noi pe care nu le putem schimba, de aceea, atunci când avem ceva, să ne bucurăm, iar când nu avem, să sperăm. Ce simplu poate fi. Şi oricum, problemele le rezolvăm sau nu le rezolvăm, indiferent dacă ne enervăm sau nu.

Şi dacă nu putem să ne bucurăm de ziua de azi, trebuie să ne bucurăm că vine ziua de mâine. Dacă visăm un mâine mai plăcut ca azi, aşa va fi! Surprizele dau aromă vieţii. Trecutul nu-l putem schimba. Dar astăzi este ziua când putem schimba viitorul.

Am greşit jungla?

O reclamă care m-a şocat (sau chiar poate acesta este rolul reclamelor: să şocheze?): „Afacerile sunt un teatru de război, ai nevoie de aliaţi” (şi scene alerte de rigoare, cu explozii, găuri de gloanţe şi ţăcănit de mitralieră, totul întâmplându-se într-un birou).

Mai mult. Citesc: „Pana acum ceva timp (inceputul lui 2009) am trait cu impresia ca daca iti faci treaba cu constiinciozitate, esti aproape de client, il scoti la liman ori de cate ori are nevoie, acesta iti va deveni partener pe viata. Gresit. Ti-l vei face prieten, va aprecia ce ai facut pentru el, dar cand va fi pus in situatia de a lucra cu tine, prieten, sau cu altul, va alege ceea ce are prioritate pentru el. Parteneriatele se aplica intr-o lume de business ideala, nu in jungla de dincolo de geamul nostru. Acum afara este literalmente razboi, iar cine conteaza pe bun simt si fairness din partea celorlalti va pierde.”

Trăiesc cu convingerea că trebuie să-ţi faci treaba cu conştiinciozitate de fiecare dată. Oricât de drept ar fi, un război lasă în urmă distrugeri, veţi curmate şi suflete mutilate. Clientul trebuie să devinsă un partener, un prieten care te invite la el în curte, nu un teritoriu ce trebuie cucerit prin nimicirea concurenţei. Prietenii adevăraţi nu se câştigă cu războaie.

Sunt de acord, tactici militare (strategie, învăluire, campanie, cucerire, disciplină, cercetare, pregătire atentă, plan de rezervă, căi de retragere) se pot aplica în afaceri. Dar totuşi prefer o luptă (prin care să câştig partenerul de afaceri) şi nu un război (în care să distrug concurenţa).

Oricum, se pare că am greşit jungla.

Luni

Luni. Ora 6:40. Soarele se ridică deasupra blocurilor si, desi e inca racoare placuta, anunta o noua zi de caldura ucigatoare. E vara fierbinte. Traficul din oras e lejer (dar e ora la care trebuie sa fii vigilent, caci mitocanii volanului, profitand de viteze mai mari, sunt mai periculosi decat in circulatia de melc a pranzului). In jurul Garii de Nord, locuri de parcare cu duiumul. Ceea ce nu-i opreste pe neadapostitii zonei sa-ti faca semne amicale spre cele goale. Cu doua monezi de 50 de bani primesti un zambet larg si un multumesc sincer. Dar oare e bine ce fac?

La această oră, Gara de Nord e mult mai aglomerata ca orasul. Tabela de sosiri indica intarzieri de aproape 2 ore. Daca racoarea noptii a adus atatea minute in plus, cate se vor aduna in contul caniculei zilei?

Un peron arhiplin asteapta gararea trenului spre mare. Se aude fluierul conductorului ce dirijeaza mersul cu spatele al garniturii. Scartaitul tipic a frane opreste vagoanele. Urmeaza miscarea incalcita a calatorilor ce se grabesc spre usi. În 10 minute forfota inceteza. Iar când trenul dă să plece, apare şi veşnicul călător intârziat ce aleargă încurcat de bagaje. De data asta l-a prins.

Pe peronul golit, doi lucrători de la întreţinere combat contradictoriu: „Şefu’ mi-a spus că aici mătur eu. De ce te-ai apucat tu?”

Un alt peron s-a umplut cu calatorii somnorosi a unei rute de noapte. Asteptati de rude, de nimeni, de prieteni, de „nu doriti un taxi ieftin?”, se amesteca in forfota monotona, indreptandu-se spre iesiri sau spre biroul de informatii pentru a gasi o legatura pierduta. Cei ce nu au curajul sa intrebe stau cu gaturile lungite, privind in sus mirati si nedumeriti, tabela in patru culori cu orarul trenurilor.

Sala de asteptare susură liniste de aer condiţionat, cu soapte intrerupte de soneria unui telefon mobil, de vocea monotonă ce anunta trenurile ce pleaca dar nu si pe cel asteptat, de zornaitul fiselor colectate din automatul de cafea.

Iar in toata forfota, îi zăreşti inconfundabil. Cu ruxacele în spate, cu hărţi în mână, în grupuri mai mari sau mai mici, vorbind o limbă străină, sunt turiştii căilor ferate. Nu i-a speriat reclama negativă despre România. Vor să o descopere din dimensiunea hotelurilor ieftine, nu din cea a camerelor de patru stele. Nu sunt speriaţi de ce văd în jur, ci par doritori de a descoperi surprizele ce îi aşteaptă. Oare se vor mai întoarce şi la anul?

Cu 95 de minute întârziere vine şi trenul aşteptat. La această oră, drumul spre casă, cu maşina, e mult mai lent ca la venire.

E luni. O nouă săptămână începe.

Ana Blandiana - Părinţii

Parintii fac totul oricând pentru noi -
Ne nasc si ne cresc mai mari decât ei,
Ramân apoi cu discretie în urma,
Nu ne deranjeaza de obicei.

Li-e rusine ca sunt prea batrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modesti si prea simpli parinti,
Vinovati pentru timpul pierdut
Ne privesc în tacere cuminti.

Apoi îsi muta privirea în stea,
Când raza-nglodata de cer se subtie.
Si, obositi, nu pregeta-o clipa
Sa ni se aseze în pamânt, temelie.

Criza pe înţelesul tuturor

Unii intâmpina dificultati in a intelege mecanismul crizei. Pentru cei mai multi, acesta le apare ca ceva extrem de complicat si cu origini obscure. In fond, este mai simplu decât ne-am putea inchipui. Cineva a avut inspiratia de a sintetiza aceasta stare intr-un scenariu compus din zece etape. Iata-l:

1. Ion are o crâsma. Pentru a-si spori vânzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani neispraviti) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinând astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspândeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor,numarul clientilor creste, iar vânzarile de bautura asijderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND si VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crâsma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAU-BOND si BEAT-BOND isi pierd 95% din valoare. VOMIT-BOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion intâmpina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre Guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.

[Sursa: Internet]

La taclale cu Anca: Nevoia de mit

Nu poţi să trăieşti doar cu activitatea ta, cu gesturile (automatismele?) zilnice, doar cu ceea ce vezi. Ai nevoie de mit, de poveste, ai nevoie de sacru, e nevoie să simţi. Poate ziua trece ca un robot, dar noaptea pentru a alina durerea interioară, ne trebuie altă dimensiune. O poveste citită de părinţi în copilărie, o experienţă trăită profund sau proiecţia unui viitor liniştit ne inspiră şi ne redă curiozitatea pentru ziua de mâine. Oricât de mare ar fi pierderea, durerea sau mâhnirea, încercarea de a schimba viaţa într-un program automat, fugind de realitate, ne rupe şi mai mult de ea, de şansa de a ne bucura de speranţă. Orice trăire şi experienţă ne ajută să ne cunoaştem, să cunoaştem viaţa din fiecare perspectivă, ne ajută să ne dezvoltăm şi să nu trecem prin viaţă ca raţa prin apă. Avem doar o viaţă şi de aceea avem nevoie şi de mit, de poveste şi sacru.

De vorbă cu tata: Despărţire

Trecut-au anii, vor mai trece.
Ce-a fost acuma ştim,
Ce va veni, nimic nu ştim cu siguranţă.
Se vor ivi alte cărări
Pe care, tot mai greu, le vor strabate.
În amintiri ne vom scălda cu toţii.
Vom fi ce-am fost, copiii de-altădată,
Care am crescut, ne-am ridicat,
Şi-am încercat să prindem aripi şi să zburăm,
Pământul să-l privim de sus.
Dar, am rămas aceeaşi. .
Prietenii ni-i vom gasi mai greu,
Distanţa va fi mare.
Cu greu vom trece pragul uşii.
Păşind pe treapta scării,
Vom spune-n gândul nostru:
Am fost copii odată,
Vom deveni copii şi
Vom rămâne, poate,
în amintirea celor care vin.
Să nu ne înspăimânte însă gândul,
Că fiecăruia din noi,
Ne va veni cu timpul rândul
Când vom juca un ultim joc.
Şi-apoi, în timp, vom fi ... pământ.

Pisica şi hiena

Darwin spunea că în evoluţia naturii n-a supravieţuit nici cea mai rapidă, frumoasă, mare sau feroce specie, ci cea care a reuşit să se (re)adapteze cel mai repede. Superioritatea spirituală a pisicii nu are ce căuta în savana hienelor pornite la furat. Dacă vrea să fie acolo, cel puţin pentru început, trebuie să adopte cu totul alte tactici.

În fiecare colţ al junglei sociatăţii, regulile sunt diferite. Dacă vrei să le schimbi, învaţă-le, adaptează-te şi apoi schimbă-le. Adaptarea este adevărata superioritate. Numai aşa putem impune, în timp, şi pe cea spirituală. Iar dacă nu poţi, nu vrei sau nu-ţi place să te adaptezi la realitatea locală, caută un alt colţ de junglă pe care să-l schimbi. Te poţi întoarce apoi cu aliaţi mai mulţi.

„10% din viaţă este formată din ceea ce ţi se întâmplă. 90% din viaţa este decisă de modul în care reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă.” („The 7 Habits of Highly Effective People”, Stephen Covey)