File de agendă: septembrie 2002

„Lucrurile par, cel puţin pentru noi care lucrăm afară, că merge mai bine în România. Aceasta aparenta o da faptul ca nu stam zi de zi acolo, iar in vacante avem banii castigati peste hotare. Omul obişnuit e presat de viata de zi cu zi. Si cand problemele legate de intretinere, mancare, serviciu medical nu-i dau pace, nu are cum sa observe altceva. Trebuie să ne gândim că toate aceste aspecte noi le percepem astfel: sa cheltuiesti 25$ intr-o seara la un restaurant nu e mult, sau sa dai 50$ pe o consultatie medicala e floare la ureche. Dar romanul nu poate da cei 50$, asa ca trebuie sa apeleze la spitalele de stat in care cozile si nervii sunt pe masura.”

Câte s-au schimbat de atuci?

Pentru astăzi

Legea optează întotdeauna în funcţie de puterea executivă. Moralitatea şi detaliile juridice au prea puţin de-a face cu ea, când adevarata întrebare care se pune este: „Cine ţine biciul?”

(Frank Herbert – „Ereticii Dunei”)

Cadouri dulci

Dacă nu ştii ce să alegi între o floare şi o cutie de bomboane, sau dacă vrei ceva altfel, poţi apela la cadourile dulci de la 3 Flores Alegres (aranjamente asemănătoare celor florale, realizate din bomboane îmbrăcate în accesorii colorate). Nu am regretat că am făcut un asemenea cadou.

Navetista

Dimineaţă geroasă de iarnă într-o gară de provincie. Frigul pătrunzător a alungat aproape toţi calatorii. La casele de bilete nu este mai nimeni. Cu pasii ce poarta inca amprenta ghetii de afara si cu gandul pierdut in caldura somnului intrerupt prea brutal, Călătorul se indreapta spre una din case pentru a lua un bilet la acceleratul ce merge spre capitala. Gandurile amortite ii sunt intrerupte de o Bunicuţa care ii spune ceva. N-a înţeles nimic şi, parcă terzit brusc din somn. mormăie neconvingator un Poftim? abia auzit. „Mergeti cu acceleratul? Haideti ca va iau cu mine. Ca insotitor.Va costa numai 20 de lei. Si mergem la clasa I-a!” Si tranzactia are loc.

La vreo 20 de minute de la plecarea trenului, în căldura vagonului, conversaţia se leagă. Bunicuţa are 84 de ani şi face des naveta spre Bucureşti şi înapoi. Două drumuri în aceeaşi zi. („Asa mai fac si eu un ban, iar dumneavoastra va mai raman bani pentru o piata. Iesim amandoi castigati pe vremurile astea.”) Personalul trenului o cunoaşte. (Povesteşte că naşul i-a spus odată să-şi cumpere două lumânari. „Auzi ce a putut să-mi spună?! Dar tot el era să o păţească că la ceva timp a dat cu maşina în gard.”) Şi poveştile fac ca drumul să treacă mai repede.

Probabil nu cei 40 de lei o fac pe Bunicuţă să călătorească cu trenul, ci dorinţa de a conversa cu cineva, de a ştii ce se mai întâmplă în lumea nostră nebună, o lume în care cei în vârstă nu o mai înţeleg (căci nu se mai înscrie de loc în tiparele ştiute de ei) . Uitaţi şi ingnoraţi de toţi, se îndreaptă tăcut către ultima gară.

2011

Fie că ne place sau nu, că vrem să treacă mai repede sau să stea încremenite într-una din clipele frumoase, zilele trec. La rând, una după alta. Fie că dorim sau nu, anii se schimbă, trec şi ei. Să avem un 2011 mai bun, cu linişte, zile senine şi sănătate!

Bunicul

Nu la mult timp după ce nepoţica a început să facă primele năzbâtii, i s-a spus Bunicul. Născut nu foarte departe de munte şi-a aşezat soarta la mal de Dunăre, împrumutând din blândeţea fluviului ajuns la câmpie. Spunea mereu poveşti de o viaţă, câteodată cu iz de ireal: o ploaie de vară la stupi, bunicul născut în Cipru, un tort de mămăligă, un transport de cartofi încolţiţi, prima alimentare cu apă în nordul Moldovei, un sâmbure buclucaş de prună, o gustare copioasă la birtul de lângă calea ferată, şi câte şi mai câte. Îşi admira familia. Iubea nepoţii şi le dădea mereu poveţe de urmat sau reguli de încălcat. Şi iubea pisicile (îţi puteai da seama după privirea lui Safari când se furişa pe lângă dânsul). Aprecia o mâncare bună şi un pahar de ţuică de prună. A îndrăgit sudoku, cuvintele încrucişate şi socotelile bine puse la punct. Era mereu curios şi fin observator al naturii umane: „Cât am stat pe banca din părculeţ m-am uitat la cei care treceau. De ce merg încruntaţi, se uită fix în faţă şi se mişcă precum roboţii?” Iar moşii de pe banca din parc nu-i puteau ţine piept convingerilor politice.

La două zile după Crăciun, sub cerul ce cernea lacrimi albe, s-a hotârât să nu mai aştepte primăvara şi a plecat să povestească trecutului. Adio, Bunicule!

Jurnal de Bucureşti

Iarna s-a gândit să (re)intre în drepturi şi a început din noapte să cearnă fulgi deşi de zăpadă. Albul pune încet stăpânire pe case, copaci, maşini, spaţii verzi, trotuare şi chiar drumuri. De dimineaţă, la ora obişnuită de serviciu, oraşul avea aer de pustiu, netrezit încă din beţia (sau mai bine spus euforia, ca să nu ne ducă gândul doar la alcool) Crăciunului. Acum, puţin după prânz, traficul de afară a recăpătat consistenţa şi fluiditatea de melc obişnuită. Încotro aleargă, sub ninsoarea continuă, toate maşinile? De ce nu au răgaz să admire frunuseţea tăcută a unei zile de iarnă?

Scrisoare către Plimbăreţi

Sper ca rândurile mele să vă găsească bine şi bucuroşi, cum şi noi suntem bucuroşi că am scăpat întregi, şi de această dată, de sărbătorirea Crăciunului. Aici, scenariul a fost cel cunoscut, totuşi un pic mai colorat şi mai înghesuit de multitudinea de tonete, apărute peste tot în locurile cele mai aglomerate cu putinţă, ce ofereau spre vânzare nimicuri nici măcar strălucitoare. În busculadele create, mă întreb câţi or fi rămas fără portofele (şi asta nu din cauză că ar fi cumpărat ceva).

Deci, spuneam, scenariul a fost cel cunoscut: dilema alegerii unui brad din piaţă şi a cadourilor, lista pentru supermarket şi cumpărături la 7 dimineaţa (ca să nu fie balamucul prea mare), împodobitul bradului (la care a contribuit şi pisica ce s-a amuzat jucându-se cu globurile), împachetatul cadourilor (luptându-te cu pisica care vroia să le despacheteze), aragazul şi cuptorul ce au duduit ore bune, piftia ce nu a ieşit (până când au venit musafirii, căci apoi s-a legat aproape cum trebuie), bucuria despachetării cadourilor, ultimele retuşuri pentru masă, musafiri, ţuică fiartă, îndopare, o răceală cu tuse, temperatură şi strănuturi (ce a venit exact când nu trebuia), ceai de tei dimineaţa, ordine de după petrecere şi frigiderul rămas plin cu mâncare pentru încă o săptămână. Dar, cum spuneam, am scăpat teferi.

Aşa că voi cred că sunteţi mai câştigaţi, cu plimbările fără grija pregătirilor obligatorii (?), fără mese mult prea pline, cu locuri noi de admirat. Să auzim de bine!

Crăciun fericit!

PS: Nu vă lăsaţi păcăliţi de poză, nu a fost de loc zăpadă. Dimpotrivă, soare pe cer senin (cică semn de belşug pentru la anul; aşa să fie!)

Mulţumesc

2010 se apropie de sfârşit. Gândeşte-te la tot ceea ce ai făcut. Ai descoperit prieteni noi sau te-ai împăcat cu cei vechi, ai plâns, ai râs, ai urât, ai suferit, ai iubit, ai fost fericit, te-ai certat, te-ai împacat, ai sperat, ai visat. Adu-ţi aminte de cei cu care ai făcut toate aceste lucruri. Opreşte-te din alergarea zilei şi, cel puţin în gând dacă nu ai timp altcumva, spune-i, fiecăruia în parte, MULŢUMESC! Indiferent dacă te-au îmbrăţişat ori ţi-au spus vorbe grele, adu-ţi aminte că au fost prezenţi în viata ta. Fiecare, în felul lui, te-a ajutat să treci de 2010.

Vara iernii

Mă uit pe geam cum decembrie cerne o ploaie îngheţată peste oraş, îmbrăcând copacii în strălucire de cristal. Gândul îmi zboară spre arşiţa unei zile de vară, când, plecaţi de dimineaţă, am traversat cu bacul Dunărea în căutarea unui loc propice de pescuit. După un marş forţat pe malul apei, bunicul a decis că a găsit locul perfect. A întins repede undiţele şi am început aşteptarea cu ochii fixaţi pe plutele nemişcate. Nu prea vorbeam (ca să nu speriem peştii). A fost prima mea aruncare de lansetă, când, cu toată deschiderea de apă din faţă, am întins peste 30 de metri de fir în păpurişul de pe mal. Bunicul n-a spus nimic şi s-a chinuit un sfert de oră de recupereze nailonul intact. Apoi a meşterit ceva la cârlige şi a aruncat el lanseta. După alte 5 minute mi-a strigat precipitat, cu un zâmbet ştrengăresc întipărit pe faţă: „Repede! Vezi că trage!” Am început să mulinez cu speranţă, părândumi-se că zăresc ceva la capătul firului. Şi era... peştişorul roşu de plastic rămas în casă de pe vremea primelor mele băi. (Sau asta nu s-a întâmplat în acea zi, ci, de fapt, mi-a povestit-o frate-miu din altă partidă de pescuit? Oricum, îmi aduc aminte pestiţorul cu buza găurită de cârlig.) Arşiţa zilei a făcut să terminăm destul de repede apa din bidonul de tablă. Cu gurile uscate urmăream cu uimire cum ţăranii din zonă veneau din când în când la malul Dunării să-şi potolească setea. Noi nu am îndrăznit să le urmăm exemplul. Nu îmi mai aduc aminte cât peşte am prins atunci (dacă am prins), dar la întoarcere, în aşteptarea bacului, ne-am cinstit cu o saramură cu mujdei şi mămăligă şi o bere rece la crâşma sătească. Unde o fi acum peştişorul roşu de plastic? Şi cui îi spune acum bunicul poveşti pescăreşti?