Egoism

Pentru anul ce vine propune-ți să fii egoist: gândește-te la tine, la ceea ce vrei tu, nu la ceea ce alții așteaptă de la tine. Renunță la trebuie să fac asta pentru vreau să fac!

Noroc? Șansă?

Norocul şi-l face omul. Iar atunci nu mai e noroc ci a devenit deja şansă. Când şansa se iveşte trebuie să fii pregătit. Altfel degeaba te plângi că nu ai noroc. Dacă vaporul tău nu vine la mal, înoată până la el!

O întrebare pentru astăzi

Te-ai hotărât unde vrei să ajungi?

Cu autobuzul pe Dunăre

Budapesta este în momentul de faţă singurul oraş european care oferă un alt fel de tur al oraşului cu autobuzul: o oră pe străzi şi o altă oră pe Dunăre. Acelaşi autobuz atât pentru asfalt cât şi pentru apă. Mai multe detalii pe http://www.riverride.hu/riverride_en.php.

Obosit?

Ai obosit vreodată când te bucurai, când iubeai, când erai fericit? De ce nu poţi să te bucuri, să iubeşti, să fii fericit mereu?

Fericire

De ce vrei ca fericirea ta să fie o himeră? Bucură-te de ce ai acum, aici. Viitorul tău, acolo, e încă departe. Nu aștepta să ajungi acolo ca să fii fericit. Bucură-te aici și vei ajunge fericit acolo.

Vacanţă

Un mic pas

Privim în jurul nostru și nu ne place ce vedem. Așa ceva nu se poate! Totul conspiră împotriva noastră. Nimic nu e la locul lui și haosul pune stăpânire pe tot. Lumea trebuie schimbată! Și eu sunt prea mic ca să mă lupt cu lumea! Și astfel dispare curajul de a face un pas mai departe. Și e nevoie doar de un pas mic: să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru, să ne comportăm civilizat, să ne iubim copiii, să protejăm mediul din imediata noastră apropiere, să ne respectăm şi să ne ajutăm. Şi fiecare mic pas al fiecăruia va schimba, fără să ne dăm seama, totul în jurul nostru. Dar e nevoie să-l facem!

Szechenyi Spa

Inaugurată în 1881 şi având ca sursă cele mai adânci şi calde (75 grade Celsius) izvoare din Budapesta, Szechenyi Spa este unul din cele mai mari complexe termale din Europa. Contruită in stil neobaroc, este o destinaţie preferată atât pentru localnici cât şi pentru turişti, piscinele ei în aer liber fiind populare chiar şi în timpul iernii.

Avem timp?

Avem timp să dormim, să alergăm, să greşim, să regretăm că am greşit. Dar avem timp să învăţăm din greşelile noastre? Avem timp să citim, să scriem, să ne uităm la filme şi la reclame. Dar avem timp să înţelegem ce am citit? Avem timp să bârfim, să discutăm despre vreme, politică şi fotbal. Dar avem timp să înţelegem pentru cine contăm și să vorbim cu cei ce într-adevăr contează pentru noi? Avem timp să visăm. Dar avem timp să transformăm visele în împliniri? Avem timp pentru toate. Dar avem timp pentru ce este important? Ce este important?

Pentru astăzi

Uită-te în jurul tău! Uită-te la toţi care te înconjoară! Şi o să-ţi dai seama că nu sunt altfel decât tine. (De cele mai multe ori sunt doar mai vehemenţi în a susţine ceea ce cred ei că ştiu.)

În așteptarea lui 8

Nu este târziu, dar întunericul a alungat deja culorile zilei. Stelele clipesc rece pe cerul negru. Frigul pune stăpânire pe câmp, pe case, pe copacii desfrunziți, pe oraș. Luminile clădirilor de birouri privesc mirate după luna ce n-a apărut. La câte o fereastră, albul rece al neonului dispare înghițit de întunericul înserării. Orele muncă au luat sfârșit. Goana ordonată a mașinilor e întreruptă periodic de semaforul din intersecție. Cu excepția fâșiitului cauciucurilor pe asfalt, e liniște împrejur. Câte o pală rece de vânt amorțește orice gând. În stația de autobuz sunt doar câțiva călători zgribuliți, ce aruncă priviri întrebătoare când la minutarul ceasului (ce a depășit cifra trecută pe orar), când în depărtare, încearcând să distingă o lumină cunocută. Și totul în jur se destinde. Autobuzul oprește. Se anunță o seară liniștită. Mâine urmează o nouă zi.

Grădina zoologică

O vizită la grădina zoologică are întotdeauna iz de curiozitate (cu ce surprize ne mai încântă Pământul nostru?), dar şi o undă de tristeţe (privind sufletele închise în cuşti). La Budapesta vizita a fost umbrită de tranşeele ce brăzdau aproape toate aleile (se lucra la schimbarea unor conducte) şi joaca pinguinului poznaş nu a reuşit să alunge senzaţia de harababură a şantierului. Şi aşa am ajuns la concluzia că Grădina de la Madrid e mult mai frumoasă.

Budapesta: Drum de la aeroport

Sosit pe orice aeroport, una din întrebările ce te frământă este cum ajungi în oraş. La Budapesta răspunsul e simplu: Airport Shuttle Bus (www.airportshuttle.hu). Comod, rapid, 7 euro de persoană. Cam de 3 ori mai ieftin decât taxiul.

Nume

„Fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens.” [Paulo Coelho – Al cincilea munte]

Tu ce nume ţi-ai ales?

Budapesta

1985. Ultima zi de iulie. O zi extrem de călduroasă. Seara, împreună cu alţi 7 colegi de facultate, plecam cu trenul, cu ruxacul în spate, în vizită în Europa de Est. Era prima ieşire din ţară. Şi prima oprire a fost Budapesta. (Au urmat Cehoslovacia şi Germania Democrată. O cu totul şi cu totul altă lune faţă de România acelor ani.)

Acum, după 26 de ani, din nou Budapesta. Oraşul pare neschimbat. În faţa gării Nyugati (unde am ajuns atunci cu trenul), aceeaşi clădire îmbrăcată în sticlă pe care mi-o amintesc. Şi tot ca atunci, în comparaţie cu Bucureştiul, oraşul este mai curat, cu circulaţie mult mai aerisită, cu clădiri vechi impunătoare (dar, din păcate, cu amprenta puternică a timpului pusă pe faţade.). Tăiat în două de Dunărea albastră, oraşul respiră a linişte şi zumzăie de turişti curioşi. (Şi vreţi să spuneţi că Dunărea nu mai e albastră? Priviţi-o cu atenţie după ce aţi savurat o sticlă de Tokaj!)

Mai multe poze pe Picasa.

Uită?!

Dacă trecutul nu te mulţumeşte, uită-l pe loc. Alcătuieşte-ţi o nouă viaţă în care să crezi. Concentrează-te numai asupra momentelor în care ai obţinut ce-ţi doreai şi asta îţi va da putere să reuşeşti. [Paulo Coelho – Al cincilea munte]

Săgeata

Dragostea poate fi o experiență mai înspăimântătoare decât aceea de a te afla față în față cu un arcaș care țintește spre inima ta. Dacă săgeata își nimerește ținta, ești mort și de restul are grijă Dumnezeu. Dacă te lovește dragostea, trebuie să-ți asumi singur consecințele. [Paulo Coelho - Al cincilea munte]

Weekend

La sfârşit de săptămână, fiecare cu hobbyurile lui.

Drum

Unde duce drumul tău? Eşti mulţumit de el? Cine te împiedică să mergi mai departe?

Sprechen Sie deutsch?

Dacă nu (şi ştii engleza), un link util: http://german.about.com/.

Doi

De patru zile o ploaie mohorâtă cerne peste oraș. Culorile toamnei și-au pierdut luciul și parcă s-au contopit toate în aceeași nuanță de gri. (Doar noapte iese din tipar: a devenit mai neagră.) Soarele de dimineață este și el mofluz și nici măcar nu încearcă să găsească o crăpătură în maldărul de nori. Pe stradă sunt din ce în ce mai puţini biciclişti, mai puţini pietoni, staţiile de autobuz mai goale şi mai multe maşini în trafic. Înserarea s-a ascuns cu totul și a lăsat locul ei direct nopții. De lună ce să mai vorbim: mai e oare prin preajmă?

La lăsarea nopții, pe creanga din fața ferestrei, poate atrași de căldura-miraj a luminii din cameră, doi porumbei și-au găsit adăpost efemer sub frunzele încă verzi (un verde-ud). În doi, întotdeauna, chiar dacă este lungă, noaptea e mai ușoară și visele mai frumoase.

Ce

Am întrebat stropii de ploaie ce sting setea pământului. Am întrebat norii alergând mânați de vânt. Am întrebat vântul ce şoptește prin crengile arborilor. Am întrebat frunzele îngălbenite ce dau o ultimă sărutare cerului. Am întrebat cerul ce zâmbește dimineților înrourate. Am întrebat păsările ce caută iarna sudului. Am întrebat râul ce unește muntele cu marea. Am întrebat satul bunicilor. Am întrebat duminica lipsită de griji, învăluită în rugă. Am întrebat ianuarie plin de speranță. Am întrebat iubirea ce unește sufletele și uită de depărtări. Am întrebat albul zăpezii, roșul mărului și galbenul florii soarelui. Am întrebat visul și drumul pe care câteodată se rătăcește. Am întrebat nehotărâtul DACĂ și puternicul ACUM. Am încercat să întreb viitorul. Am întrebat amintirea ce șlefuiește zilele trecute. Am întrebat clipa și pașii ce-i poartă mai departe. Am întrebat lacrima căzută în mare. Am întrebat valurile șoptitoare de povești. Am întrebat luna înconjurată de pâlpâirea stelelor. Am întrebat cireșul uitat în colțul grădinii. Am întrebat furtuna și dansul pescărușilor pe valuri. Am întrebat poteca ce taie misterul pădurii. Am vrut să întreb copii, dar erau prea fericiți în jocul lor. Am întrebat greșelile menite să întărească reușitele. Am întrebat cântecul cocoşului ce trezeşte natura. Și am întrebat țărâna ce ne poartă zilnic pașii. Ce este viața?

Amintiri

1937

Demult

Zi frumoasă de toamnă cu cer senin şi soare blând. La malul apei, ca şi în oraş de altfel, e multă linişte, o linişte de sat ce se bucură de odihna unei duminici lipsite, ca toate duminicile, de grija muncilor câmpului. Privind în jur la oamenii ce se plimbă relaxat, gândindu-mă la toate lucrurile ce par la locul lor, menite să uşureze zilele, mă întreb cum or fi arătat locurile cu aproape două secole în urmă. Ce l-a putut convinge pe tatăl plin de grji că aici nu este ţara potrivită pentru fii lui şi i-a trimis in colţuri opuse ale lumii? Dar fără această decizie, bunica ar fi avut alte poveşti de spus.

E din nou toamnă, bunico!

Frankfurt

Zi înorată de toamnă, caldă, tocmai bună de plimbare. Aşa că, înarmat cu un nou bilet de tren obţinut pe internet, de dimineaţă, cum îi stă bine călătorului, am pornit spre Frankfurt. Trenul a venit la timp şi mi-am ocupat locul rezervat la geam ca să admir peisajul ce se schimba rapid la cei 120 km/oră. (Ca să nu existe nici un dubiu sau încurcătură, deasupra locului, un mic afişaj electronic indica Paderborn-Kassel: prima etapă a călătoriei mele.)

Faţă de călătoriile de până acum am plecat spre est. Cu totul alt peisaj căci câmpia e înlocuită de zonă montană: păduri de brad, tuneluri, drumuri secundare asfaltate cu trafic ca şi inexistent. Pe panoul electronic de afişaj de la capătul vagonuluim mesajele de reclamă şi de informare se succedau unul după altul. Am recunoscut câte un cuvânt pe ici pe colo, dar nu am înţeles nimic.

Kassel . Schimbare de tren. (La coborâre panoul electronic îmi atrăgea atenţia să nu uit nimic în vagon.) O gară sub centrul oraşului, ca un tunel aerodnamic plin de curent. Pe peron, două tinere îmbrăcate în costum de tigru (şi vospsite corespunzător pe faţă) se distrau de minune printre călătorii ce se arătau nepăsători dar care aruncau pe furiş priviri ce se vroiau discrete (spre amuzamentul fetelor). Probabil a fost un festival cu personaje din poveşti, căci seara, la întoarcere, când am schimbat trenul tot la Kassel, peronurile erau pline de tineri costumaţi fistichiu, zâmbitori dar obosiţi.

Şi am ajuns la Frankfurt. O gară imensă, cu un furnicar de oameni. Înarmat cu informaţiile de pe internet am pornit, cum nu e departe de gară, pe jos, spre Salonul Auto. Nu am fost singurul, căci trotuarul era plin de doritori într-ale vizitei. Ajuns la faţa locului, n-am fost mirat de invitaţia de a mi se verifica ruxacul printr-o maşinărie gen aeroport. Dar nu s-a întâmplat căci nu aveam bilet. Iar după ce l-am luat (15 euro) am intrat pe o poartă pe la care nu m-a verificat nimeni!

Salonul Auto este imens. Lume aproape de suprasaturaţie. Maşini obişnuite, maşini concept, autoturisme electrice, dacia Duster, design futurist 2040, maşini de epocă (125 de ani auto în Germania), cum să ieşi dint-o maşină răsturnată, traseu off-road, circuit de viteză Audi, fotbal cu maşinuţe, standul Mercrdes în care n-a fost chip să intru din cauza îmbulzelii. Şi multe altele. Plus berea ce curgea în valuri şi mirosul de cârnaţi ce venea parcă de pretutindeni.

Spre seară, la ieşirea de la Salon, erai bombardat cu fluturaşi cu oferte de alt gen (sauna men clubs) cu preţuri speciale pe perioada expoziţiei: plăteşte unu, intră doi.

O scurtă plimbare prin Frankfurt. Am revăzut oraşul după 17 ani (în '94 a fost o oprire de aproape o zi între două avioane). Era primăvară şi totul înflorit. Nu-mi mai aduc bine aminte ce am văzut, cu cât s-a schimbat oraşul, dar parcă atunci traficul pe Main era mult mai aglomerat. Altfel, un oraş aglomerat, nu foarte curat, cu oameni din toate colţurile lumii.

La lăsarea întunericului am luat drumul înapoi spre Paderborn.

Mai multe poze în albumul De Prin Germania.

Koblenz

Pornit la drum datorită curiozităţii stârnite de afişele cu www.buga2011.de, am ajuns la Koblenz. Aflat la confluenţa Rinului cu Mosel (confluenţă vegheată de statuia impunătoare ecvestră a împăratului Wilhem I), oraşul îşi trăiește din plin cei peste 2000 de ani de istorie.

După o trecere pe la biroul de informaţii turistice, de unde m-am dotat cu harta obiectivelor principale şi cu un bilet de o zi, de 20 de euro, pentru BUGA (BUndesGArtenschau, adică Expoziţia Horticolă Federală), am pornit spre faleza Rinului. Inițial am crezut că am dat iar de un oraş prea liniştit, fantomă, căci în cartierele prin care am trecut repede, am întâlnit puţini trecători şi puține maşini. Părea mult mai pustiu ca în Paderborn. Dar pe faleza Rinului, şi în cele trei locuri ale expoziţiei (de fapt ale evenimentului, căci petrecerea se întinde din aprilie până în octombrie), situaţie era cu totul alta: multitudine de turişti, atmosferă de vacanţă, oameni veseli. Pe de altă parte, expunerea de flori nu m-a impresionat ca atare. ExpoFlora din Herăstrău e mult mai bine aranjată. (Aici, în unele locuri, florile erau crescute haotic. Dar asta nu împiedecau sute de admiratori să se plimbe printre ele extaziaţi şi să facă mii de fotografii.) Şi da, expoziţia nu prezenta nimic deosebit (chiar pot spune că cei 20 de euro nu s-au justificat), dar reclama din jurul ei, pregătirea oraşului (plin de semne ca să nu te rătăceşti) şi spectacolele susţinute fac ca evenimentul să adune peste 2 milioane de vizitatori.

Rinul este impresionant prin traficul de agrement şi de mărfuri. Şi cu toată această nebunie, apa este curată. Nu gunoi purtat de curenţi, nu pete de ulei de la motoarele şlepurilor (ce, de obicei, lângă cabina de comandă, au parcată maşina căpitanului ca să o folosescă prin porturile în care stă mai mult).

A fost o zi extrem de caldă. Aşa că una din atracţiile din parcul de lângă Colțul German (Deutsches Eck) era o zonă amenajată gen WaterPark în care copii se bălăceau gălăgios sub privirea părinţilor de multe ori uzi şi ei fără să vrea.

La intrarea în prima incintă a expoziţiei am primit o ştampilă pe mână ca să nu mai prezint biletul de fiecare dată. Coada de la telecabina ce duce la Festung Ehrenbreitstein, cetatea de pe celălat mal a Rinului (costul înclus în cel pentru BUGA), la orele prânzului, pe puţin jumătate de kilometru. Am renunţat şi am pornit la plimbare prin centrul oraşului, cu arhitectură tipică, cu o mulţime pestriţă alergând prin magazine (n-am intrat în niciunul) şi terase cu mesele doldora de halbe de bere.

Şi după masă am avut noroc şi de o plimbare cu telecabina căci nu mai era nimeni la coadă. (Construcţia e impresionantă, cu cablurile ce se întind fără piloni peste Rin, cu multitdinea de cabine ce-l traversează.) Şi, ajuns sus, am înţeles de ce era coada aşa imensă de dimineaţă: aici era tot spectacolul. Oameni puzderie, stând la mese sau tolăniţi pe iarbă, inclusiv dotaţi cu saltele gonflabile, ascultau spectacolul de pe scenă. O atmosferă de picnic imens (dar la care lipsea aroma grătarului pe cărbuni).

Tot aici erau şi pavilioane expoziţionale (nu imense) frumos aranjate, inclusiv cu legume şi fructe (standul cu salate părea un covor pufos în nuanţe de verde). Într-unul din pavilioane, într-un bazin cu apă, pluteau mulţi dovleci. Copii, mai ales, se întindeau să ajungă la câte unul ce era era aproape de margine. Şi cum cineva punea mâna pe unul, se uita rapid unde este cea mai multă lume adunată şi arunca dovleacul în bazin lângă ei. Oameni stropiţi, unii din ei miraţi. Râsete multe.

Timpul s-a scurs pe nesimțite și a venit ora reîntoarcerii în Paderborn. A fost o zi plăcută.

Toamnă

A venit toamna. Iarba începe să-şi piardă verdele fiind acoperită de primele frunze ce au început deja să ruginească. Copacii se grăbesc să se laude, fiecare după puteri, cu rodul crengilor bătute de vântul ce prinde putere sub norii aducători de ploaie rece. Ghinda coaptă pocnește sub pașii plimbăreților din parc. Păsările călătoare își readuc aminte de V-ul zborului spre sud. După primăvara colorată şi vara dogoritoare, natura se pregăteşte de încă o iarnă. Ce va fi după?

Simplitate?

Privesc amuzat reclama ultimei cuceriri în domeniul bucătăriei: un individ simpatic ce se prezintă șef în ale gastronomiei explică cu convingere că așa ceva nu trebuie să lipsească nimănui. Este vorba de o cutie de plastic (atent testat) de mărimea unui puc de hochei, cu un fel de dinți în interior (proiectați conform ultimelor cercetări știintifice în domeniu) care, prin rotirea capacului cutiei, zdrobesc, mai mare sau mai mărunt (în funcție de cât de mult rotești) cățelul de usturoi ce l-ai pus înăuntru. Stau și mă întreb: n-ar fi mai normal să iei un cuțit de bucătărie, să zdrobești cu latul lamei cățelul pe un fund de lemn și apoi să-l tai cum vrei tu? Iar cuțitul îl și speli mult mai ușor. De ce oare ne place să complicăm lucrurile și să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de o viață simplă, naturală? Încotro?

Catedrala

Construită între 1215-1280, cu numeroase adaptări ulterioare, și reconstruită după distrugerile suferite în cel de-al doilea război mondial, Catedrala se înalță tăcută în inima Paderbornului. Impunătoare turlă (de 93 m) este punct de reper oriunde ai fi în oraș. Catedrala te așteaptă ca un loc al liniștii, al rugăciunii și meditației. Dimensiunile ei imense (104 m lungime și 19 m înălțime în interior) te fac să te simți minuscul, fărâmă neînsemnată a nemuritorului Univers. Lumina zilei de afară, filtrată prin numeroasele vitralii, devine plină de umbre și mister și parcă sporește frica zilei de după. Luminile galbene ale lumânărilor, risipite în imensitatea catedralei, nu reușesc să facă speranța să strălucească cu putere. Bisericuțele noastre ortodoxe sunt mult mai calde și primitoare.

Pentru astăzi

Oamenii se nasc predispuși la una dintre cele mai tenace afecțiuni mentale: autoamăgirea. Cea mai bună ca și cea mai rea dintre toate lumile posibile își capătă astfel o culoare tragică.

[Frank Herbert – Canonicatul Dunei]

Vis

Nu-și lăsa visul să plece de unul singur. Ia-l de mână, pornește la drum alături de el şi ajută-l să-și găsească calea printre miile de dorințe rătăcite.

Vise

Nu frânge zborul viselor tale cu nehotărâtul DACĂ ci dă-le puterea lui CÂND!

Răspunsul

La toate întrebările tale (şi mai ales la cele de care îţi este frică) există un răspuns: DA, POŢI!

Libori

La sfârșit de iulie în Paderborn a fost sărbătoarea de Libori, dedicată sfântului Liborius, protectorul urbei, ale cărui moaște au fost aduse aici în anul 836. Lume multă, distracţie de bâlci, bere (cam scumpă).

Cine sunt?

Un murmur în imensul cor al vocilor acestui Pământ? O risipă în van de energie? Un om bun pentru un univers mai bun? Un vis al timpului între două secunde de eternitate? Un călător fără ţintă călăuzit doar de plăcerea călătoriei? O fărâmă de Univers? O clipă a unui pas spre amintire? O alergie la plictiseală? O fugă între linişte şi catastrofă? O luminiţă în întuneric? O punte între neant, cunoaştere şi infinit? O intenţie? O incertitudine a realităţii? O adresă într-o lume virtuală? Un echilibru? Un pericol? O statistică? O picătură de rouă trecătoare? O piatră aruncată în lac? O fantomă întrezărită cu coada ochiului? O întrebare uitată şi un răspuns nerostit? Virgula de la ţ? O poveste? Sau o snoavă? O lacrimă pierdută în mare? Un zâmbet? O dimineaţă senină? O noapte fără lună? Un moft? O temere într-un abis? O alternativă a unui obstacol? O culoare a toamnei? O fugă de mister? O urmă de val în nisipul zilelor ce trec doar într-o singură direcţie? O încercare cu greşeli şi victorii? Secunda dinaintea răsăritului? Sau a apusului? Un pas în necunoscut? Nimic?

Sunt EU. Dar fără toţi cei ce mă înconjoară şi îmi aduc zâmbetul pe buze aş fi NEANT.

Prezent

Nu pierde lecţiile trecutului şi pregăteşte-te de viitor. Dar nu uita că în prezent se petrece întreaga viaţă. Trăieşte prezentul!

În amintirea vremurilor trecute

Au trecut 30 de ani...

...şi iată că a trecut timpul. Se apropie despărtirea. Despărtirea, în primul rând, de uniforma de elev, uniformă pe care am visat-o si am iubit-o atât de mult înainte de a păsi pragul scolii (am visat-o mai ales în ultimele saptămâni ale anilor când singura preocupare era joaca), dar pe care am început, destul de repede, să ne supărăm (mai ales în ultimii ani), parânduni-se prea mică, prea strâmtă, poate chiar absurdă, pentru visurile noaste. Vine despărtirea de scoală, de cel mai important, consider eu, pas al vietii (un "pas" de 12 ani). Privesc în urmă si nu-mi vine să cred că eu eram prichindelul acela care se chinuia să însiruiască pe o pagină albă niste semne ce voiau să semene a litere. Iar acum "prichindelul" se pregăteste să înfrunte viata. Vine despărtirea de copilărie, de perioada senină fără griji (prea mari). Vom asculta în curând ultimul clopotel si vom auzi închizându-se o poartă ce nu se va deschide niciodată. Cerul senin si soarele strălucitor al copilăriei ne vor rămâne numai în amintire. Vine despărtirea de colegi, de colegii de liceu, care, în ultimii patru ani, au fost martori, de multe ori, de foarte multe ori fără să-si dea seama, ai victoriilor si insucceselor (mai mici) ale noastre. În fată se deschide un nou drum. Cum va fi? Frumos, strălucitor, fără esecuri. De ce? Fiindcă pe el porneste un tânăr care vrea ca totul să fie plin de lumină. (Si va face totul ca lumina să triumfe.) Câteva gânduri despre ceea ce a fost (mai multe) si despre drumul care se deschide (mai putine). Nimic deosebit, căci o amintire nu poate fi legată numai de o pagină scrisă (oricât de frumos ar fi scrisă). Pe calea pe care pornim să avem bucurie si fericire, mult noroc în viaţă. Baftă la trecerea examenelor de facultate, obstacol ce blochează (formal pentru cei hotărâti să-l treacă) noul drum se se-nfiripă. Să nu uităm niciodată că suntem înconjuraţi de oameni!

Schützenfest

În Paderborn a fost Schützenfest în week-end. Lume multă, famfare, defilare. Din cele două zile de trecere în revistă a batalioanelor de către Schützenkönig (sâmbătă în faţa primăriei şi duminică în Piaţa Domului), cea mai spectaculoasă a fost a doua. Alegerea noului rege s-a desfăşurat în cerc restrâns, unde numai cei invitaţi au avut şansa de aşi încerca îndemânarea la împuşcarea raţei de lemn.

[Mai multe poze, nu numai de la Schützenfest, pe Picasa]

Mai departe

O clipă. Un pas. O clipă. Alt pas. Clipele se transformă în zile și trec în amintire. Pașii își croiesc drumul lor și duc clipele mai departe. O clipă. Un ultim pas. Ce rămâne? Clipa? Amintirile? Drumul?

Pentru astăzi

Trecutul nu-i mai departe de perna pe care dormi. [Frank Herbert - „Copii Dunei”]

Paderborn

Oraş al landului North Rhine-Westphalia, capitală de judeţ, Paderborn îşi trage energia din cele peste 200 de izvoare ale Paderului, vegheate de secole de catedrala din inima urbei. Centru al catolicismului (aici, în 799, papa Leo al III-lea şi-a găsit refugiu), patronat de sf. Laborius (ale cărui moaşte au fost aduse în 836 de la Le Mans, consfinţind astfel cea mai veche înfrăţire între oraşe), Paderborn e liniştit nemţesc, locul unde timpul are cu totul altă dimensiune. Cu excepţia centrului, cu îmbulzeala obişnuită a unei zone comerciale, şi a parcului de pe malul Paderului, unde orăşenii se relaxează tolăniţi pe pături(dacă vremea, capricioasă supă standardul meu, permite, căci norii se adună extrem de repede şi sunt mult mai multe zile ploioase decât senine), în rest e atmosferă de staţiune turistică la sfârşit de sezon: puţine maşini pe drum,oameni rari, iar casele par părăsite deşi ghiceşti o oarecare activitate în interior.

Adevăruri?

Oamenii răi nu reuşesc niciodată. Numai vitejii merită binele. Cinstea este cea mai bună politică. Faptele spun mai mult decât vorbele. Virtutea triumfă întotdeauna. O binefacere este proprie ei recompensă. Orice om rău poate fi adus pe calea cea bună. Cei bogaţi sunt condamnaţi la nefericire.

[După Frank Herbert - „Copii Dunei”]