Cum este marea?

Cândva, în Costineştiul studenţiei, într-una din seri când ascultam clipocitul mumurat al apei şi urmăream jocul neîntrerupt al valurilor, m-am întrebat: „De ce este marea aşa de nehotărâtă? Cu fiecare val îmbrăţişează nisipul ţărmului, dar imediat se retrage parcă speriată.” „Nu este nehotărâtă!”, mi-am răspuns imediat. „Dar cum este?” De atunci n-am căutat niciodată răspunsul.

Zi cu zi

Ce rost are această zbatere continuă asemănătoare unei păsări prinse în laţ? Unde este ieşirea? De unde să luăm puterea să aruncăm totul şi să pornim de la zero pe un drum ce poate va fi mai bun? Unde au rămas plăcerile simple: să asculţi cum cad fulgii de zăpadă, să priveşti apusul şi să zâmbeşti, să râzi şi să participi la jocurile copiilor? De ce ne trebuie bani să plătim impozite, să cumpărăm mâncare crescută artificial, să ne cumpărăm o maşină ca să ne ducă la timp la serviciu ca să câştigăm bani ca să... Un adăpost de bârne lângă un izvor curat de munte nu ar fi de ajuns?

M-aşi pierde o săptămână, uitat de lume şi uitând de tot, încercând să-mi reîncarc bateriile pentru zilele ce vor veni, ca să am puterea să privesc totul senin, să mă bucur de bucuria celor din jur, de cerul cald al dimineţilor răcoroase, de ciripitul păsărelelor fără griji. De ce atâtea frământări, întrebări şi nelinişti? Să mă pierd o săptămână... Dar cum, când, unde?

Marea!

Prin natura activităţii n-am mai ajuns pe litoralul românesc de ani buni. Dacă cu ceva timp în urmă nu aveam de ce să o fac, acum, vara, ar fi o destinaţie de căutat. Mai ales că, bucureştean get-beget, marea a fost atracţia verilor de şcoală, liceu şi studenţie. Am descoperit-o la Eforie Sud, m-am bucurat de ea la Mangalia şi m-am îndrăgostit de ea la Costineşti.

Dar acum, ascultând poveştile amicilor, nu mai am curajul unui sejur local. Anul acesta am ajuns la Varna. Plaja din centru mi-a adus aminte de plaja copilăriei din Mangalia. Acelsi nisip presărat cu aceleaşi mucuride ţigară, aceeaşi muzică a valurilor ce se sparg de ţărm, aceeaşi linişte punctată doar de dialogul vecinilor de cearceaf, aceeaşi negustori cu porumb fiert şi podoabe din scoici şi salvamari mereu la datorie. Obişnuit şi cu plajă de hotel de 5 stele, aici mi-am pus cearceaful direct pe nisip. Şi m-am simţit bine. Dar de ce poveştile despre litoralul românesc m-au convins că în ţară nu m-aşi fi simţit la fel de bine?

La taclale cu Anca: Frica

De ce întotdeauna credem că suntem pregătiţi pentru orice? Întotdeauna, când ne uităm la televizor, citim o carte sau cineva ne poveşteste ceva real, ne spunem că dacă am fi fost acolo, am fi procedat altfel, am fi reuşit să facem altceva, am fi procedat corect. Dar când ne aflăm într-un moment de panică, de ce reacţionăm greşit? De ce nu stăm o secundă să tragem aer în piept şi să ne gândim? Întotdeauna sentimentul de frică învinge logica. În viaţă frica este în plus: nu ar trebui să existe. Toţi am fi mai fericiţi fară frică. Totul ar ieşi bine. Ca totul să iasă bine, trebuie să te pregăteşti, să te gândeşti înainte ce ar fi bine să faci în orice situaţie previzibilă mai mult sau mai puţin. Iar când eşti în acea situaţie, tragi adânc aer în piept şi pui în practică ceea ce ai gândit! Fără asta nu am mai fi înţelepţi.

Diferenţă

Diferenţa dintre ţări sărace şi bogate? Glumind, spun că vinovat pentru siţuatia actuală e ... Ştefan cel Mare: ar fi trebuit să-i lase pe turci să ajunga in Europa de Vest!

Trăieşte clipa!

Nu distruge ceea cea ai, dorindu-ţi lucruri pe care nu le ai. Aminteşte-ţi că ceea ce ai acum, cândva, au fost lucruri pe care le-ai dorit şi ai visat la ele. Trăieşte clipa!

Ziua de ieri este deja istorie şi nu o mai putem schimba. Să ne reamintim lecția pe care ne-a dat-o! Dar poate cel mai important lucru pentru ieri nu este amintirea ci iertarea. Trebuie să avem înţelepciune să iertăm, să ne eliberăm mintea şi inima de ură, să ne canalizăm energiile spre un mâine mai bun, să avem puterea să păşim senin mai departe.

Ziua de mâine nu ştim cu siguranţă ce ne va aduce.

Azi este aici, o oportunitate certă. Nu păstra nimic pentru o ocazie specială, căci astăzi este acea ocazie. Nu amâna nimic ce poate să-ţi aducă fericire. Zâmbeşte la frumuseţea caldă a zilei!

Trăieşte clipa!

Agresivitate

La ora prânzului, o studentă (luându-mă după înfăţişare şi vârstă) se întoarce cu paşi hotărâţi şi aruncă vorbe repezi şi încruntate peste tejghea: „Eu am cerut asta şi asta, şi tu mi-ai dat altceva!” Vanzătoarea, cam de aceeaşi varstă cu studenta, verifică rapid casa şi spune: „Eu am notat asta şi e ceea ce v-am dat. Scuzaţi.” „Nu e adevarat eu am cerut...” „Un moment, vă schimb.” Şi schimbă comanda. Vânzătoarea zâmbeşte timid şi studenta pleacă grabit şi încruntată.

Nu mai acceptăm! Nu mai acceptăm că cineva poate să greşească, ci suntem convinşi că a făcut-o special. Am uitat (sau le considerăm nedemne de democraţia nouă) zicerile bunicilor noştri. „Vorba dulce mult aduce” nu am considerat-o bună de luat cu noi la trecerea în mileniul actual. Am uitat să zâmbim şi privim încruntat la tot ce ne înconjoară. Nu contează cine ce face şi cum vrea să ajute, ci dorim să spunem răspicat, cât mai des, că aşa ceva numai în România se întâmplă. Uităm să ne punem o întrebare simplă: „Ce pot face eu ca să schimb ceea ce nu-mi place în jur?” Aşteptăm ca altcineva să intrevină. Iar dacă nu ne convine, strigăm încruntat că aşa ceva nu se poate!

Cursa

1990. Ce mult pare de atunci! Şi nici nu aveam habar ce poate să însemne o schimbare de regim politic.

Înainte de 1990 trăiam într-o lume în care alţii decideau pentru noi şi nu prea aveam alternative. Dacă munceai, îţi era bine şi nu aveai probleme majore. Atunci nu trebuia să te gândeşti la unde vreau să ajung în următorii 10 ani, căci evoluţia viitoare era, oarecum, previzibilă. Tu munceai şi întreprinderea era obligată să aibă grijă de tine. De atunci lucrurile s-au schimbat (sau ar fi trebuit să se schimbe). Decizia pentru ceea ce facem şi unde vrem să ajungem trebuie să ne-o asumăm fiecare. Fiecare avem propria noastră cursă de care nu putem scăpa şi la care trebuie să participăm. Important e să înţelegem că trebuie să participăm. Important este să participăm. Premiile vin şi ele pe parcurs.

Cu destul de mult timp în urmă, când am fost prima dată întrebat la un interviu „Unde te vezi peste cinci ani?”, am considerat întrebarea stupidă şi irelevantă. Acum, mă miră că încă sunt mulţi cei care o consideră pusă doar din lipsă de imaginaţie şi subiecte de discuţie. Unde vor fi ei peste 5 ani?

Cuşca cu maimuţe

Într-o cuşcă cu tot confortul (cât poate el să fie în captivitate), opt maimuţe. În vârful unei scări, un ciorchine imens de banane. La un moment dat, una din maimuţe, doritoare de banane, începe să se urce scara. Imediat toate sunt stropite cu apă rece. Un duş neplăcut care taie pofta de banane. După un timp, o nouă încercare şi un nou duş. După un timp, iar... Şi iar... Pînă când nici o maimuţă nu va îndrăzni să urce scara. E timp de schimbare. Se scoate o maimuţă şi se aduce una nouă. Aceasteia i se face poftă de banane şi încercă să urce scara. Şi ... maimuţele vechi sar pe ea, o iau la bătaie ca să o oprească. 7 contra 1 - rezultatul e previzibil. După un timp, o nouă încercare şi o nouă bătaie. Şi iar...Pînă când maimuţa nu va îndrăzni să urce scara. E timp de schimbare. Se scoate o maimuţă veche şi se aduce alta nouă. Şi aceasta va vrea banane. Şi va fi bătută. Şi iar linişte. Şi iar se schimbă o maimuţă... Până când în cuşcă nu va mai fi nici una din cele stropite cu apă rece. Cu toate aceste, cele 7 cu „experienţă” o vor bate pe novice dacă va încerca să urce scara. Şi uite aşa se impun reguli, regulamente şi legi.

Frământări

Frământări există şi vor exista întotdeauna. La unele găsim singuri răspunsurile, altele le ocolim, cu altele ne obişnuim să trăim (şi se transformă din frământări în "c'est la vie!"), la altele aşteptăm răspunsuri. Poate acestea din urma sunt cele mai "rele": alături de framântarea în sine se nasc multe altele legate de: cum să întreb, ce să întreb, pot să întreb, cum va reacţiona persoana vizată, etc., etc...

Dar de ce atâtea frământări, întrebări şi nelinişti? Câteodată trebuie să uităm de toate, să privim senin, să ne bucurăm de bucuria celor din jur, de cerul cald al dimineţilor răcoroase, de ciripitul păsărelelor fără griji. Din ce în ce mai des, când sunt în dilemă şi trebuie să aleg între a avea dreptate şi a fi fericit, aleg a doua variantă. Constat că e cea care îmi aduce zâmbetul pe buze şi alungă încruntarea din priviri.

Trăim în prezent?

Oare nu ne ataşăm prea mult de trecut în loc să visăm viitorul? Câte lucruri păstrăm din generaţie în generaţie? Strămoşii sunt baza, dar cât de mult ne uşurează drumul? Un obiect de argint de 200 de ani vechime pe care stră-străbunicul l-a primit în dar de la una din mărimile zilei, e mai valoros păstrat încă 200 de ani în familie sau mai valoros folosit pentru a transforma un vis în realitate?

Nu avem curajul să fim liberi şi ne ataşăm extraordinar de mult de lucrurile materiale!